Cu David Beckham am avut un poster in garaj.
Era prin ‘98, inainte de Mondialul din Franta, unde a dat Adi Ilie un gol de vis, peste Mondragon, unde s-au facut ai nostri blonzi si Tata Puiu chel. Am cumparat patru saptamani la rand „ProSport Magazin” si am unit bucatile de hartie lucioasa cu un scoci prost. Beckham imi placea, executa lovituri libere cu lejeritatea cu care scria Charles Bukovski cuvantul „fuck” in poezii, care, chiar si asa deocheate, raman cele mai frumoase din literatura americana.
David era in echipamentul alb-negru al Angliei si mie mi se parea ca aduce a holtei sfios. Apoi a aparut Victoria. Pe Beckham l-a schimbat nevasta cum inca mai cred pensionarii ca l-a schimbat Leana pe Nicolae Ceausescu.
O vreme a executat loviturile libere cu aceeasi precizie de ghilotinist, apoi a inceput sa pozeze tot mai mult, tot mai gol, pe tot mai multi bani. Chipul sau, antologat de Umberto Eco in „Istoria frumusetii”, a devenit omniprezent, ca „Fratele cel Mare” al lui Orwell si al tuturor dictaturilor.
Oamenii noi, care au facut din sex-simboluri si consumism icoane, au inceput sa cumpere chiloti, parfumuri, ochelari de soare, lame de ras, cercei, marmelada, sucuri, nadragi, incaltari, geluri de dus, doar pentru ca asa le zicea David din zambet. Pentru ca Beckham nu prea vorbeste. Consilierii de marketing stiu ca imaginile bat oricand cuvintele, mai ales cand ai vocabularul mai putin armonios decat pectoralii.
Traim sub Marea Farsa, o acceptam si o reproducem. Lumea asta frumos colorata, ambalata in sclipici, umflata de silicoane, care se vinde pentru bani, scoate pe taraba globala idolii astia la care nici macar nu mai stii de ce te uiti. Pana cand baloanele de sapun mediatic se sparg, fara sa lase in urma nici macar regrete.
Eram copil. Il atarnasem pe Beckham intr-un garaj, pe o placa de beton, intre Van Damme si Gica Popescu, si stiam de ce. Pentru ca era un fotbalist bun. Astazi nu mai stiu ce este, daca mai este altceva decat un val peste un vid, si ma tem ca noi toti, in nebunia asta care ni-i aduce in case, de-a valma, pe Honorius Prigoana si „micuta Picasso”, Paris Hilton si Mona Musca, familia Vijelie si Yann Tiersen, nu mai stim ce suntem.
Am vazut cum s-a pogorat peste America noul apostol al fotbalului. Mai multa agitatie decat daca ar fi sosit doar „prietenul lui Tom Cruise”, cum i-au spus carcotasii. Cateva sperante pentru soccer, o familie-cult, programata sa vanda, o turma de haitasi profesionisti. Era sa scriu „un circ ieftin”. Dar e scump. Foarte scump.
Cititi si: Coltul rosu