Driblingurile lui Dobrin le-am vazut doar pe YouTube si in orele imposibile ale emisiunilor pentru nostalgici. In fotografiile alb-negru, ca toate fotografiile de demult, albastrul din ochii “Gascanului” e ceva vag.
Calugarii din filmele lui Tarkovsky spuneau ca daca Dumnezeu chiar poarta chipul si asemanarea omului, cu siguranta ca El are ochii albastri. Cine poate sti? Un lucru e sigur. Cand fotbalul aducea mai mult cu o religie, iar stadioanele cu niste temple pagane, in care puteai fluiera linstit doar la meciuri, Dobrin era zeul cel mai iubit. Era, totodata, asa cum a scris, candva, un cronicar despre Paul Gascoigne, “un talent fara margini, care stie asta, si, ca sa aiba margini, se autodistruge”. Pentru noi, microbistii care ne-am nascut din bara lui Bodin de la Cardiff, Dobrin e o poveste. O poveste frumoasa, ca toate povestile in care printul si cersetorul joaca acelasi rol. O poveste cu milioane de povestitori legati de gleznele sale. Se zice ca “Printului” i-a placut spritul. Ca era un Don Quijote generos, care vedea si in carciumile ordinare localuri de lux. Ca nu-si refuza nicio felie din fericirea pe care i-o intindeau la picioare camarazii, femeile de-o noapte, toti oamenii mari indragostiti de fotbalul sau de scolar, mandri, oricand, sa inchine un pahar cu “Gicutu”. Fericire ca un covor tesut din iluzii. Si se mai zice ca, odata intors pe gazon, “Printul” redevenea doar un cersetor de aplauze. Cel mai nobil dintre toti. Ca toate jocurile nu erau decat un dans cu tribunele, care cantau, se intristau, plangeau, in ritmul pasilor “Gascanului”. Dobrin n-a coborat in “groapa cu lei” si nici n-a fost perla coroanei asezate de Santiago Bernabeu pe crestetul lui Real Madrid. Pentru ca, in ciuda a ceea ce se crede, povestile cele mai frumoase nu sunt niciodata despre oamenii care castiga mereu. Ci despre cei care dispar intr-o banala dimineata mizerabila de octombrie, care pleaca inainte sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Despre “Printii” care, pentru ca nu stiu decat sa ii dribleze pe toti, razand, din joaca, sfarsesc prin a se dribla pe ei insisi. Dar Regatul lui Dobrin e cu mult dincolo de norii fumului negru de tigara. Se intinde din Valea Argesului, trecand peste Targoviste, pana departe, in ultimul colt al sufletului romanesc. Cititi si o poveste scrisa de Ion Cupen: Gicu si Gica.