Ganduri despre victimele atentatelor de la Madrid (11 martie 2004).
Romania uita repede. Atunci ne infiorau declaratiile halucinante ale supravietuitorilor: "Multumesc lui Dumnezeu ca am fost la locul si timpul potrivit". Compatriotii nostri, "capsunarii", "trabajadores de Dambovita", "faiantistii", sau, mai sec, "slugile spaniolilor", cum obisnuim, in chip nedrept, sa le spunem, se bucurau ca s-au nimerit prin preajma in momentul expoziilor de la Atocha.
Aflati ilegal printre iberici, alungati de mizerie, de un stat hulpav, romanii jubilau fiindca "norocul" de a fi fost in trenurile groazei le-a adus documentele de rezidenta in Spania. Atunci, indigna ipocrizia de a drapa tricolor sicriele victimelor. Romania isi "cinstea" mortii. "Eroii nostri". Acum, memoria colectiv-afectiva da semne ca e damblagita. Pe meleagurile astea, nici tragicul nu e luat in serios.
Au trecut trei ani. Mass-media, care juca tontoroiul pe coarda sensibila, evoca discret momentul. Cum se face. Pentru ca viata "trebuie sa mearga mai departe" si "timpul vindeca". Nu cred. Viata a mers mai departe, pentru ca "trebuie". Am fost la Atocha. M-a bucurat sfidarea banala si dura adusa Al Qaeda, multimile urcand si coborand din trenuri care isi continua drumul.
Dar, pentru cei care si-au pierdut atunci un frate, o mama, un sot, sau, pur si simplu, pentru cei carora le-au sarit visele in aer, timpul nu vindeca nimic. E doar o expresie stearpa inventata de oameni pentru a umple golul si deznadejdea. Pentru a cauta un sens, asa cum cauta batranii din Teleorman ("judetul care a plecat in Spania" – dupa o expresie a vremii) un inteles pentru "terorism", cand iau drumul pietros al cimitirului unde le zac mortii. Nefericitilor cu destinul frant de arbitrariul terorismului cuvintele le sunt inutile. Pentru cei care au ramas in urma lor, imposibil de consolat, le citez din compunerea elevului Delcea E. Cristian Sorin, dintr-a 5-a C, de la Scoala 84 "din Vitan", care la "faza locala a Olimpiadei de limba si literatura romana – anul scolar 1995/1996" rescria astfel finalul povestirii "Puiul": "Puiul meu, parasit de toti, n-a fost gasit de vreun batran milos care sa-l adopte si sa-i faca cuib in podul casei, sau de un copilas schiop ca si el, care sa-l tina in odaita unde se aduna toata familia peste iarna. Nu. Puiul meu s-a obisnuit cu singuratatea si cu frigul. Cu frigul interior mai mult decat cu frigul de afara.
Cel mai important, si-a dat seama ca, desi e singur, nu e singurul pui singur, si ca, undeva, dincolo de abisurile negre ale campului arat de toamana si de tractoare, la alta margine de sat, sunt atatia pui singuri, uitati, parasiti, ce-si mint zilele cu zboruri la mica inaltime, printre case vechi de pamant, printre tarani obositi si beti, garduri rupte de vant, mocirla si fumul care inunda Baraganul toamna, fumul care miroase a moarte.
Si gandul asta te tine in viata, te trece de azi inspre maine. Nu esti singur. Cineva, dincolo, peste abisurile negre ale campului arat de toamna si de tractoare, ei bine, dincolo, exista cineva care simte la fel si care poate sa-si povesteasca viata in cateva cuvinte, iar tu poti sa juri ca e povestea ta. Compunerea ta". Nu sunteti si nu veti fi niciodata singuri. Cam atat am avut sa va spun.