Invataturi de la oamenii morti pentru cei vii.
“Mama Tana. Adica batrana. Stii, nu puteam sa pronunt... Asa ii ziceam. Mama Tana a avut grija de mine. Doar o data m-a lasat nesuparavegheata, si atunci m-am urcat pe bara de la balcon. Noroc ca m-a vazut maica-mea la timp. Mama Tana croseta in dormitor. A murit la 92 de ani, cu o gaura mare in obraz. Cancer de piele.
Bunica mea, nora ei, ii curata in fiecare zi rana. N -o iubesc, mi-e mila de ea, e om... , spunea bunica si curata cu tifon cald. O data dimineata. O data seara. Ai vazut cum a stat Cristina langa mine, pe pat, si m-a tinut de mana?, intreba Mama Tana cand s-a intors de la spital. Acum, pe toate mormintele din cimitirul strabunicilor sunt buruieni. Numai la Mama Tana, nu. Are grija bunica. Nu stiu daca o iubeste, dar e si ea om... Trebuie sa ma duc la mormant la Mama Tana. Musai. E weekend-ul meu liber, ma duc. Ce daca sunt 600 de kilomeri? Gata. Pauza de bocit“.
Recent, colegul Mihai Mincan a scris un reportaj emotionant, desi rece, despre plimbatul mortului la romani. L-a precedat Laurentiu Mihu cu un editorial fara cusur.
Am auzit apoi un jurnalist prapastios, stiti genul, care se plangea, la o televiziune, ca oglinda generatiei de azi e in cimitire, ca nimeni nu mai are grija, ca ne-am alienat. Pe scurt, ca se alege praful, si ca globalizarea, si - cine altii ? - americanii, si fast-food-urile, si mall-urile si toate bogatiile lor care ne ucid traditiile, si ca, mai ales in Bucuresti, unde ne ia viata pe sus si ne tranteste cu capul de toti peretii, si ca…
Trec in fiecare zi, in drumul spre serviciu, pe langa cimitirul Reinvierea din cartierul Tei. Babutele inlacrimate sunt acolo, la post, cu basmalele lor negre, cu lumanarile lor lungi, si degetele arse. N-am intrat niciodata sa vad daca e adevarat ce spunea ziaristul.
N-am mai fost demult la mormantul bunicului. Cand a plecat aveam cinci ani si mi-au spus sa astept sa ma fac mare. Atunci urma sa inteleg «de ce mor oamenii». Am asteptat. M-am trezit, adesea, intrebandu-ma daca sunt destul de mare sa inteleg. Inca n-am reusit. N-am fost pentru ca e departe si n-am avut timp. Mereu apare ceva de facut. Altceva, important.
Insa, uneori te loveste in plin o poveste ca a Cristinei, care are efectul iaurtului gustos dintr-o reclama, iaurtul acela atat de bun incat toti suna acasa si intreaba de sanatate. Si iti amintesti brusc lucrurile simple. Ca si cum Mama Tana ne-ar prinde pe toti de mana, rugandu-ne sa zabovim o clipa, sa ne spuna ce conteaza cu adevarat.
Cititi si Blogul lui Andrei Craciun - Coltul Rosu