N-am stiut sa tinem pasul cu o campioana.
A venit de departe. Unii spun ca dintr-un sat de la 100 de kilometri de Bistrita, Maieru. Ca alerga pe dealuri, singura, pentru ca oamenii sa n-o priveasca stramb. Caci, cine mai vazuse o fata care sa alerge singura, pe dealuri? Maria trebuia doar sa ajunga. Dincolo de linia de sosire, cu sudoarea pe frunte, cu talpile pline de rani. A fugit dupa o medalie olimpica, pe care a impartit-o, atat de generos, cu noi toti.
Atunci, in seara aceea, la Atena, a dat verdictul. A vorbit scurt: "Nu mi-e rusine de unde vin". Si-a tarat nefericirea ei, in opinci, si pentru fericirea noastra. Cum fac toti sportivii mari. "Nu se va intampla niciodata sa uit de unde am plecat. Niciodata", spunea, obsesiv, cu credinta omului care se roaga. Si apoi, lacrimi. Flori si lacrimi. Caci, banal, oamenii necajiti plang si cand sunt fericiti.
E ceva in cursa asta franta, absurd si nedrept, undeva, pe o sosea din Bulgaria, care spune mai mult despre viata decat toate tomurile lumii la un loc. Uneori, o dimineata de ianuarie poate fi ultima. Asa, pur si simplu, fara sa ai posibilitatea sa te opresti, sa-ti tragi sufletul, sa o iei de la capat.
A fost ziua cand iti aduci aminte si ca sportul este altceva. Altceva decat impostorii galagiosi care roiesc in jurul arenelor, capusand gloria altora. Decat rangile fotbalistilor, amante cu silicoane, bolizi si mult "glamour". Iarta-ne, Maria. Ne-am adus aminte de tine doar cand a fost prea tarziu. Uitasem de unde ai plecat.