Într-o presă în stare să depăşească logica din care se nasc porno-piticii, discuţia despre cea mai „analizată” candidatură la Parlamentul European ar trebui să înceapă de aici: de la constatarea că politicianul Elena Băsescu nu există.
Întrebările care se impun nu sunt despre volumul buzelor domnişoarei, nici despre aventurile cu masculii alfa din fauna dorobanţiană.
Întrebările care i s-ar adresa Elenei Băsescu într-o lume în care mahalaua e o excepţie, nu regula, ar fi despre experienţa politică, despre proiectele pe care le-a coordonat şi a reuşit să le finalizeze, despre ce a asimilat în activitatea de stagiar la PE, despre capacitatea de a se implica în dezbateri şi a argumenta coerent. În România, presa e însă infirmă şi toxică. Rolul democratic al acesteia este să prezinte informaţii, să genereze dezbateri, să expună comentarii, să fie gardianul care veghează ca interesul public să nu fie violat. Degenerată, presa românească s-a abandonat. Fie funcţiei economice fără nuanţe, din care etica e exclusă (în numele ratingului e permis orice). Fie deservirii unor interese politice, ca o etapă intermediară în parazitarea bugetului public (caz în care independenţa editorială e înlocuită de o agresivitate obscenă în care singura miză este demonizarea adversarului, în cheie tribală).
O platitudine: povestea Elenei Băsescu e o salată în care se amestecă ingredientele telenovelelor de succes, e ca o shaorma cu de toate. Un fel de „Fiica marinarului” cu personaje pe înţelesul oricui: tatăl autoritar ca Zeus, moştenitorul unui imperiu rival (Hrebenciuc junior) cu care Elena, deşi tânără şi frumoasă, nu-şi poate împlini dragostea. Şi, desigur, duşmanii cruzi („tonomatele”), care o lovesc pe ea, făptura inocentă, pentru a ştirbi din puterea părintelui. Povestea Elenei Băsescu este însă şi un epilog al farsei democratice jucate în ultimii douăzeci de ani.
În rezumat: politica românească a ajuns acolo de unde n-a plecat niciodată - e o afacere de clan. Premierul Boc este comic nu fiindcă se ridică pe vârfuri, ci pentru că „editează” perfect fraze ca aceasta: „Nu a fost împinsă de nimeni, ci şi-a luat locul de jos şi l-a urmat pe partea politică”. Zâmbetul care apare instant nu vine dintr-o prezumţie de vinovăţie, e observaţia de bun-simţ a celui care ştie în ce fel de ţară trăieşte. Pentru că nu este politician, Elena Băsescu rămâne doar o imagine construită după reţeta care a consacrat toate vedetele colorate ale zilei. E transformată într-un fel de sexy-candidată-minune, care atrage, ca un magnet, curiozitatea. Şi voturile? Probabil. Electoratul român a demonstrat des că are maturitatea emoţională a fanilor care se călcau în picioare pentru o fotografie cu sicriul lui Ion Dolănescu.
Până să ajungă politician, Elena Băsescu rămâne un candidat independent care mizează pe numărul de înmatriculare, pe zestrea de simpatie transferată dinspre tată de ultraşii care n-au abandonat credinţa în proiectul în două puncte (dreptate şi adevăr) propus de Traian Băsescu acum cinci ani. Un candidat independent cu mulţi prieteni care s-au repezit „să dea o mână de ajutor”. Adică să intre în graţiile „şefului”. Nu e nimic aici despre persoana preşedintelui României. E despre cum suntem, despre o remanenţă culturală care ne frânează progresul şi ne scrie viitorul.
Recomandările noastre
