Nimic nou despre Gigi Becali, cel care a fugit dupa 12 minute, timp in care cocosii neputintei cantasera o singura data in Ghencea.
Becali s-a lepadat pentru ca nu crede in fotbalul care muta muntii din loc. Crede ca e de ajuns sa ai cu o oaie mai mult ca adversarul. Si in puterea absoluta de cumparare. Cu bani. Eu nu cred in antrenorul Hagi. Am iubit miscarea dezordonata si fericita a mainilor lui, dupa golul cu Columbia. M-a orbit, ca pe noi toti, cununa brodata pe crestetul „Regelui”, la portile Orientului. Am sters din suflet flegmele de pe echipamentele arbitrilor turci, piciorul lui Antonio Conte, ca o grisina dupa intalnirea cu pofta lui Hagi de autodistrugere. Gica a ramas Fotbalistul Pur.
Hagi n-a auzit, probabil, niciodata de poetul Konstanty Ildefons Galczynski. N-a fost nevoie. Lui Galczynski i se spunea „Trubadurul”. A jucat la echipa cea mai iubita de tocilarele de la „Litere”. A fost polonez si a marcat literatura secolului trecut. N-a fost nevoie ca Hagi sa-l citeasca. Ei s-au intalnit de la inceput.
Hagi s-a jucat cum s-a jucat Galczynski de-a viata, cu cuvintele. Domnul acesta a murit sarac si singur, cand n-a mai avut nimic de oferit, la 48 de ani. Purta cararea pe partea dreapta intr-o vreme gresita, cand extrema stanga biruise in jumatatea nefericita de continent.
Comunistii il reciclasera, pentru ca Galczynski era dependent de publicul sau si ar fi mers cu el oriunde. Mai ales in prapastie. Dar n-a fost niciodata „serios”. A sfidat „realismul socialist”. Siluit sa compuna la norma, explozia sa creativa s-a stins. Nu putea scrie decat despre nebunii care prind fluturi si apoi ii impart cu cersetorii. Condeiul sau facea bolte in nemaivazut, ca mingea din bocancul lui Gica peste Cordoba.
Desi nu stie, Hagi n-a jucat fotbal, ci poezie. A fost un trubadur capricios, mereu cu fata spre un public fanatic, gata sa fie biciuit cu driblingurile sale. A fost ca un autist genial care si-a comunicat, generos, doar propriul geniu. Hagi a dansat singur, doar el si mingea, spunand deja tot.
Ce va face de-acum inainte antrenorul Hagi il priveste. E un pianist care isi baga degetele in strung. Antrenoratul e o proza cu reguli complicate, unde stiinta de a scrie oda bucuriei din calcaie nu-ti foloseste la nimic. Antrenorul Hagi e doar ambitia frumoasa si nebuna a unui mare artist de a turna in altii harul sau.
De-aia pare Steaua haotica. Ideile lui sunt din alta lume. E pozitiv, cum ii place sa spuna. Toti il feresc de „rautacisme”, ocrotindu-l ca pe o specie aflata pe cale de disparitie. Vrea sa fie lasat sa imparta soarta unui salahor oarecare, sa munceasca. Daca reuseste sa intre in halatul unsuros de proletar, tot ce s-a scris pana acum despre regi buni si despre genii trebuie aruncat la gunoi. Si nu cred asta.