"Sa mai vedem o data caseta...".
Formula asta magica din vocea dogita a lui Ovidiu Ioanitoaia, in studioul unei televiziuni bucurestene in care fumul de tigara era atat de gros incat puteai sa sprijini bicicleta de el, vestea mereu o noua noapte alba. Apoi, aceleasi faze vazute din zeci de unghiuri, parca la nesfarsit. Ajunsesem chiar sa cred ca domnul Ovidiu e vesnic, cu ochelarii lui mari, de spiridus curios.
Nu stiu ce-a facut regizorul Corneliu Porumboiu in ultimii zece ani, dar il suspectez ca isi urmarea tatal la televizor in nesfarsitele discutii despre pozitiile nefiresti ale mainilor. Mai mult, cred ca acolo si-a insurubat in minte intrebarea „A fost sau n-a fost?”. Eh, ce ziceti, stimati invitati, a fost sau n-a fost... Si de la capat.”Parerea mea...”. Eterna parere, pe care ceilalti o respectau, dar cu care nu erau niciodata de acord. La Canal 31, stramosul Pro TV, Ioanitoaia a inventat talk-show-ul modern de televiziune.
Tin minte ca „Procesul” avea ceva magic, de parca bancutele scorojite ale Cismigiului din „coltul chibitilor” se transformasera, peste noapte, in niste scaune cum nu vazusera romanii decat in biroul lui J.R. din Dallas.
Am crescut cu „Procesul Etapei”. De fapt, noi am continuat sa crestem, in timp ce Ioanitoaia parca tragea de timp si spatiu. „Nea Ovidiu” a incercat sa tina pasul cu o concurenta din ce in ce mai agresiva si mai buna, insa felul in care isi incrucisa mainile deasupra biroului a ramas la fel. Ca o amprenta asupra unei lumi care merge indiferenta mai departe. Nu pot sa il uit pe Traian Tomescu trimitandu-l la colt pe Miron Cozma, intr-o vreme cand toti mai marii zilei ii trimiteau doar bezele. Nici „Si eu ce fac, Mircea?”, cand glasul gros al lui Titi Dumitriu suna ca al unui naufragiat. Cu atat mai putin pe minunata Bela, singura care l-ar fi putut convinge pe Gino Iorgulescu sa se opreasca din goana dupa Costel Zotta. Momentul adevarului, cu nelipsita gluma a moderatorului - „Cat castigati pe luna? Dar pe pamant?”. Pe Gica Hagi surescitat: „Sa stea satelitu', cand zic eu!”.
Imi amintesc si primele emisiuni de „Recurs”, cand chiar si Ioanitoaia se mai balbaia: „Bine ati venit la Procesul..., ah, pardon, Recursul etapei". Ioanitoaia a oferit scena si unor bufoni de care inca n-am scapat. Nu a fost un sfant, iar aceasta nu a fost o oda, ci doar o reverenta catre un trecut privit cu nostalgia cu care te uiti la un film de Sergiu Nicolaescu.
Dar, a venit sfarsitul eternitatii. Aseara, Ioanitoaia n-a mai fost la televizor. Si lumea a mers indiferenta mai departe. Nu o sa mai vedem inca o data caseta. Dar, din cand in cand, o sa ne fie dor.