Ana Crăciun Lambru este păpușar, actor și regizor, un artist care de fi ecare dată când urcă pe scenă reușește să transforme teatrul în artă. Prin punerea în scenă a unor povești în care dă viață personajelor sale, păpușile, aceasta reușește să stârnească emoții chiar și celor mari, care de multe ori se trezesc cu obrajii în lacrimi. „Mi-am dat seama că ceea ce fac aduce multă bucurie și schimbare în cei din jur și am făcut din asta misiunea mea”
A pătruns în lumea teatrului încă de mic copil, atunci când interpreta prin casă fiecare poveste pe care o asculta. Cu păpușile s-a împrietenit tot pe atunci, după cum ea însăși a povestit pentru EVZ: „Făceam teatru de păpuși cu sora mea în patul nostru suprapus pe care legam cearșafuri ca paravan și cortină”. Părinții au susținut-o dintotdeauna, îndemnând-o săși urmeze visul: „Ai mei îmi ziceau că o să devin actriță. Când mă uit acum înapoi îmi dau seama că Universul îmi arăta drumul, însă atunci nu știam să citesc semnele și n-am dat atenție acelor lucruri”.
Perioada liceului a fost cea care a ajutat-o să se descopere și să realizeze că ceea ce își dorește cu adevărat pentru viitorul ei este să facă teatru. „Atunci Universul a zis: Gata! Hai pornește pe drumul tău acum! Ai ocolit destul!”. Iar de acolo a început cu adevărat povestea Anei. A înființat o trupă de teatru a liceului, alături de care a participat la diverse concursuri locale, în urma cărora a câștigat și niște premii. Așa a venit decizia de a aplica la o facultate de teatru. Și-ar fi dorit să studieze regie, însă la acea vreme nu știa nimic despre această meserie și a ales actoria. „La înscriere tata m-a trecut și la secția de Teatru de păpuși. Universul a acționat prin el. Așa am ajuns să intru la teatru, să mă îndrăgostesc de lumea obiectelor cărora le poți da viață și să îmi dau seama că sunt făcută pentru acest lucru”.
Participarea la „Românii au Talent”
În anul 2011, împreună cu colega sa, Ana Maria Cucută, a hotărât să pună pe picioare o trupă, din dorința de a oferi teatru de calitate oamenilor de toate vârstele. Așa a apărut „Uninvented Theatre” și ulterior participarea la „Românii au Talent”. Astfel că, în anul 2013, acestea au reușit să impresioneze o lume întreagă atunci când au apărut pe scena emisiunii de talente de la Pro TV cu un manechin căruia i-au dat viață. Reprezentația lor a ridicat o sală întreagă în picioare și l-a făcut pe juratul Andi Moisescu să exclame: „Nu știu ce mai căutați aici. Locul vostru este la New York”.
„Au fost foarte mulți oameni care ne-au văzut în emisiune și la spectacol și care ne țin minte și acum. Sper să o pot readuce pe Eva (manechinul) pe scenă în curând. E o prezență atât de puternică, iar interacțiunea dintre ea și Momo a emoționat atât de mulți oameni!”, a spus Ana despre această experiență.
„M-a ajutat să-mi găsesc vocea de artist”
După participarea la „Românii au Talent”, în 2013, a reușit să obțină o bursă Fulbright pentru un masterat de trei ani în Statele Unite ale Americii. A studiat la Universitatea din Connecticut în programul „Puppet Arts” și a terminat masteratul cu diploma „Master of Fine Arts in Puppetry”. „Am ajuns în Statele Unite și am fost ca un burete, am învățat tot ce am putut de la profesorii și mentorii mei, dar și de la colegi și întreaga comunitate de teatru de păpuși din US. Am găsit acolo o familie, My Puppet Family, care m-a îmbrățișat și m-a ajutat sămi găsesc vocea de artist”, asta după ce în propria ei țară aproape nimeni nu credea în ea și în talentul său ca păpușar, fapt care a făcut-o să pună sub semnul întrebării alegerea de a se dedica teatrului de păpuși. „Oamenii oricum nu erau încă pregătiți să primească ce făceam noi și foarte puțini au fost cei care au încercat să ne promoveze”.
O femeie uitată într-un spital de psihiatrie a devenit subiectul Anei
Am fost curioși să aflăm cum iau naștere poveștile cărora Ana le dă viață pe scenă, dar și ce se ascunde în spatele acestora. Am aflat astfel că fiecare poveste și personaj creat de artistă este inspirat din fapte reale. „Poveștile vin către mine și nu mă lasă până nu le spun. Când eram în Statele Unite, complexul unde țineam cursurile se afla într-o zonă mai veche a campusului, unde se aflau mai multe clădiri abandonate. Trecând în fiecare zi pe lângă ele și văzând perdelele fluturând prin geamurile sparte, am fost curioasă să aflu mai mult. Am descoperit atunci o poveste senzațională. Locul fusese un spital pentru oameni cu diferite boli mentale, însă fusese închis prin 1980. Cercetând mai mult am dat peste povestea lui Gladys Burr, o femeie care fusese uitată de autorități ca pacientă a acelui spital timp de 42 de ani. Deși ea trimisese numeroase scrisori conducerii, încercând să-și dovedească normalitatea, apelurile ei au fost luate în considerare când era deja bătrână”.
Inspirându-se din povestea acesteia, Ana Lambru a reușit să pună în scenă un spectacol de mișcare „Gladys. A Life of Confinement”, prin care a încercat să contureze și să recreeze emoțiile și trăirile personajului din timpul perioadei care i-a fost furată din viață.
Rochia vintage
La fel a venit către ea și povestea spectacolului „Dust”, creat pentru diploma de Master of Fine Arts. „Am dansat pentru un exercițiu într-o rochie albă, vintage, care mi-a plăcut mult. M-am uitat pe etichetă și am văzut sigla Union Workers. Am vrut să aflu mai multe și am făcut puțină cercetare. Am dat atunci peste o poveste care m-a cutremurat. E vorba despre povestea femeilor imigrante din Europa care au venit în America la începutul secolului XX pentru a avea o viață mai bună și au ajuns să coasă haine în condiții mizere în renumitele sweatshops. 120 din aceste femei au murit în incendiul de la Triangle Shirtwaist Factory din New York din 1911. Ceva m-a împins să mă uit pe lista victimelor. Parcă știam că sunt și românce printre ele și nu m-am înșelat”.
Prin piesa de teatru „Dust”, un onewomen performance, Ana a dorit să scoată în evidență sacrificiul oricărui emigrant plecat în căutarea unei vieți mai bune. Spectacolul folosește text dramatic, păpuși, obiecte, teatru de umbre și mișcare pentru a spune două povești emoționante. Cea a Mariei, o tânără româncă plecată să lucreze în America la începutul secolului trecut, și o poveste care se întâmplă o sută de ani mai târziu, când stră-nepoata Mariei își confruntă propriile alegeri refăcând drumul acesteia sub forma unui joc în podul bunicii. „Poveștile vin către mine, dar e nevoie și de foarte multă cercetare pentru a le putea pune în scenă!”
Premiul „Cea mai bună actriță” a fost „luat” de Ana pentru americani!
În anul 2016 a reușit să fie selectată pentru a reprezenta Statele Unite la „World Puppet Carnival”, care a avut loc în Polonia, ba chiar a câștigat premiul Best Actress cu piesa de teatru „Dust”. Despre sentimentele care au încercat-o în acele momente ne-a vorbit chiar ea: „A fost o bucurie imensă! Premiul a reprezentat recunoașterea tuturor eforturilor depuse pentru a crea acest spectacol și a spune povestea. Cred că povestea e relevantă pentru ceea ce se întâmplă în societatea actuală și mai cred că le poate oferi oamenilor vindecare. Sunt atâtea familii despărțite, cu copii sau părinți plecați afară în căutarea unei vieți mai bune. Pentru mine asta a făcut spectacolul. Mi-a vindecat durerea pierderii cuiva drag când nu eram acasă.”
„Iepurele alb” a intrat în viața ei și a copiilor
Cel mai recent spectacol oferit de Ana Crăciun Lambru se numește „Iepurele Alb” și spune povestea unui iepuraș pierdut, dar regăsit: „E chiar iepurașul care a jucat în spectacolul „Alice în țara minunilor”, acum șapte ani. Pe care, apoi, l-am pierdut, s-a rătăcit de mine. Ne-am regăsit, după o vreme și l-am descoperit plin de personalitate, cu viața lui. O jucărie vie. Iar de un an, lucrăm cu el la un spectacol care mângâie suflete”. Povestea a început acum mai bine de 8 ani, când a primit în dar de la mama ei un iepuraș dintr-un magazin secondhand. În timp ce se juca cu el, a observat cât de viu este și cât de ușor poate „insufla viață în el”.„În „Iepurele Alb” am mers pe simplitate. De fiecare dată îmi pun întrebări și am grijă ca fiecare lucru pe care îl aduc într-un spectacol să fie justificat și folosit la capacitatea lui maximă”.
Ne-am bucurat să aflăm de la Ana că oamenii încep să se deschidă și să înțeleagă importanța acestui gen de artă, atât în viața lor, cât și a copiilor. Asta se datorează cu siguranță interesului de care dă dovadă comunitatea de artiști păpușari din România, care pun pasiune în ceea ce fac, iar lucrul acesta se vede. Un singur lucru își dorește artista: „să existe mai multă susținere pentru sectorul de teatru de păpuși independent și să văd mai mult interes din partea marilor teatre pentru producții care includ și teatru de păpuși”.
„Am rugat Universul să-mi arate drumul”
Fără doar și poate, actoria nu este cea mai plătită meserie din toate cele existente, mai ales dacă vorbim despre țara noastră. Tocmai acest aspect, respectiv nesiguranța financiară, a fost cel care nu o dată a împins-o pe tânăra artistă să se gândească să renunțe pentru a face altceva: „Am rugat însă universul să îmi arate drumul și el mi-a trimis mereu ceva care m-a ridicat și mi-a amintit că acesta este drumul meu, frumos, dar și foarte greu câteodată. Chiar zilele trecute m-am întrebat dacă mai pot continua, dar ultimul spectacol cu «Iepurele Alb» mi-a amintit de ce îmi place atât de mult să dau viață unui obiect și să surprind oamenii cu pofta mea de joacă. Ei uită să se joace! Consider că asta e datoria mea, să le amintesc să se bucure, să fie copii.”
Ana nu se imaginează făcând altceva în afară de teatru. Asta e ceea ce își dorește, iar pasiunea pentru această muncă este cea care o face să reziste și să își dorească să ofere în continuare ceva publicului din țara noastră: „M-aș ofili dacă ar trebui să fac altceva. Mă umplu de bucurie când construiesc o păpușă sau când unul din personajele mele face o ghidușie, iar acest lucru ajunge în alte suflete și le dă speranță, bucurie, înțelegere, libertate. Mi-am urmat visul cu multe sacrificii și îi îndemn și pe ceilalți să asculte semnele universului și să își urmeze calea. Atunci se vor simți împliniți. Ralph Waldo Emerson spune: Adoptă pasul naturii. Secretul ei este răbdarea”, a încheiat artista Ana Crăciun Lambru