Ana Blandiana, sufletul manifestațiilor din anii ‘90, din Piața Universității, vorbește deschis despre „golanii” de azi, din Piața Victoriei, dar și despre năravurile neschimbate (de 27 de ani) ale politicienilor aflați la putere
Ana Blandiana „O CULTURA A PROTESTULUI”
„Principala realizare a mișcării # rezist nu constă în abrogarea ordonanței 13, deși umilirea unei puteri corupte, obligate să dea înapoi scrâșnind din dinți, este întotdeauna o realizare. Mult mai importante însă decât această victorie de etapă, poate chiar provizorie (să nu uităm că PSD-ul este la a treia încercare din 2012 încoace de a dezincrimina abuzul în serviciu), sunt cele două miracole: miracolul trezirii la conștiința civică a tinerei generații și miracolul schimbării imaginii românilor în lume, a reîndrăgostirii de noi, de farmecul, dezinteresarea, umorul și creativitatea noastră a presei internaționale.
Ana Blandiana, in Piata Victoriei, la proteste
După primele proteste cu mii de participanți de la sfârșitul lui ianuarie, uimirea ieșirii din letargia ultimului deceniu a fost atât de mare încât nu s-a vorbit decât despre faptul că de la revoluție nu se mai văzuse o atât de masivă implicare publică, ca și cum nici cele 50 de zile nonstop ale Pieței Universității, nici mitingurile și marșurile de sute de mii de persoane ale Alianței Civice din anii '90 nu ar fi existat. Apoi încet-încet în Piața Victoriei au început să apară pancarte cu „Părinții noștri au fost în Piața Universității, noi suntem aici”, „Suntem fiii golanilor din Piața Universității.”. A fost scrisă chiar o a doua „Proclamație de la Timișoara”, cu revendicările aduse la zi, dar pledoaria pentru statul de drept intactă. Între timp, tinerii nenăscuți încă în 1990 au descoperit că este mai important să vii dintr-o cultură, decât din neant, și că, iată, românii au o istorie și o cultură a protestului. Mitingurile Alianței care reușeau cu un singur anunț în ziarul „România liberă” să scoată în stradă incredibile mulțimi pentru Reformă și Adevăr au dus în cele din urmă nu numai la rotația la putere care a făcut posibilă integrarea euroatlantică, ci și la continuarea în Ro-mânia cu revendicările de ordin moral „Justiție nu corupție”, „Guvern penal ,Pericol social” , „DNA, DNA să vină să vă ia”.
Între spiritul ludic plin de inventivitate și fantezie al Pieței Universității și extraordinara explozie de creativitate digitală, plină de spirit și de idei artistice, al Pieței Victoriei există o evidentă înrudire, ca și cum s-ar fi lăsat o moștenire de la o generație la alta. Există, și într-un caz și în altul, o anumită „copilăreală” provenită din naivitatea de a crede că Binele poate învinge, chiar și atunci când pare înfrânt.
Una din numeroasele dezinformări care au încercat să manipuleze protestele a fost aceea că e vorba de o confruntare între generații, că tinerii protestează în fața Palatului Victoriei, iar părinții lor în fața Palatului Cotroceni. Ceea ce era și este neadevărat. Oricine a fost măcar o dată în Piața Victoriei știe că jumătate dintre locuitorii ei au 50-60 de ani. Confruntarea nu este între tineri și bătrâni, ci între cei ce înţeleg necesitatea evoluţiei României spre un adevărat stat de drept şi cei manipulabili prin pomeni electorale.
Dintre nenumăratele pancarte pline de haz și de seriozitate pe care seri întregi le-am citit plimbându-mă prin aglomerația mai mare sau mai mică din Piața Victoriei, cel mai mult mi-a plăcut una pe care scria „Promit să merg data viitoare la vot”.
Rezistența în timp a mișcării # rezist nu ține de rezistența fizică de a nu părăsi Piața Victoriei, ci de rezistența intelectuală de a urmări cu suspiciune neobosită și încăpățânată fiecare gest al celor de la putere, care au o parte de putere atât de mare, încât nu trebuie exclusă bănuiala că vor să o ia întreagă. Cei doi ochi încruntați sub care scrie „Suntem cu ochii pe voi” trebuie să devină deviza următoarei etape a civismului românesc.
În mod ideal, așa cum din Piața Universității a luat ființă Alianța Civică, din Piața Victoriei ar trebui să se structureze un centru de gândire # rezist care, în loc de sutele de mii de membri AC din 1990, ar avea azi sutele de mii de prieteni din rețelele de socializare, și ar putea fi în stare să coaguleze și să sprijine din afara politicii, opoziția politică.
Îmi pare nespus de bine că, asemenea nouă, tinerii de azi vor înainta prin vârste având ca punct de sprijin al nedegradării acest perimetru magic și luminos la propriu de solidarizare în numele Binelui de care vor fi mereu și cu nostalgie mândri. Căci nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalți”.
Ana Blandiana