Comedie. Cel mai recent film produs de regizor, „Amintiri din Epoca de Aur”, promite şase poveşti savuroase dintre cele care ne-au ţinut moralul sus în comunism.

Din galeria de personaje pitoreşti pe care le-a desenat Epoca de Aur, Cristian Mungiu scoate la înaintare câteva: miliţianul, fotograful oficial, politrucul, activistul, secretarul de partid, şoferul. „Amintiri din Epoca de Aur”, cel mai recent film produs de regizorul cu Palme d’Or, este un colaj de şase scurtmetraje regizate de cinci cineaşti, despre „efectele secundare comico-dezastruoase” ale dictaturii. Reunite sub sintagma de legendă urbană, poveştile – „genul acela care se zic noaptea, la a treia sticlă de vin” - sunt inspirate, în parte, din revista Miliţiei, „Pentru Patrie”, la care Mungiu era abonat înainte de 89. Scenariile îi aparţin cineastului, care a regizat două dintre episoade, alături de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Constantin Popescu şi Răzvan Mărculescu.

În primul interviu acordat presei despre „Amintiri din Epoca de Aur”, Mungiu povesteşte de ce a vrut o comedie după drama „432”, cum s-au născut cele şase episoade, pe modelul legendei urbane tipice a „bunicului din cutia cu ness”, şi cum îşi fac debutul în film, alături de cei 80 de actori, zeci de oi, porci, găini, câini, cai, capre şi un gândac, căzut „eroic” la montaj.

„Amintiri din Epoca de Aur” e un film cu mai mulţi autori, destul de lung, şi de aceea pune câteva probleme de promovare. În ce formă va rula la cinema? Încă nu ştim sigur, dar în România, cel mai probabil că va rula ca două filme: „Amintiri din Epoca de Aur 1: Tovarăşi, frumoasă e viaţa” şi „Amintiri din Epoca de Aur 2: Dragoste în timpul liber”. În străinătate pesemne că va fi prezentat ca un singur film, sub titlul de „Amintiri din Epoca de Aur”. Pentru difuzarea în săli în străinătate va trebui să renunţăm la un episod sau două ca să ajungem la circa 120 de minute de proiecţie. Sper însă să ruleze în formula completă de şase episoade în cât mai multe festivaluri şi la televiziuni.

Cum se numesc cele şase poveşti? Fiind ecranizări asumate de legende urbane, se cheamă aşa: „Legenda activistului în inspecţie”, „Legenda fotografului oficial”, „Legenda politrucului zelos”, „Legenda miliţianului lacom”, „Legenda vânzătorilor de aer” şi „Legenda şoferului de găini”. Ordinea în care le vom prezenta nu e 100% definitivă.

Cum sună o legendă urbană? Îţi dau un exemplu tipic de legendă urbană din perioada aia: o familie din lagărul socialist primeşte constant pachete de la rudele care au reuşit să emigreze peste ocean: săpun, ness, guma, din astea. În pachete, rudele din America pun întotdeauna şi o scrisoare cu veştile la zi. Scrisoarea nu ajunge odată cu pachetul, fiind reţinută de cenzură pentru cercetare. Legenda urbană zice ca o scrisoare ca asta a ajuns la familie o lună după pachet - cu vestea proastă că bunicul din America a decedat şi ultima lui dorinţă a fost să fie îngropat în pământul patriei. Spre oroarea lor, membrii familiei află din scrisoare că în borcanul de ness din care beau ei zilnic de o lună se afla bunicul sub formă de cenuşă. Desigur, ca să transformi o legendă urbană în scenariu de film îţi ia ceva. Noi le-am căutat pe alea care ziceau ceva despre regim, despre efectele lui secundare comico-dezastruoase.

„E un film despre poveştile pe care le spuneai la 5 dimineaţa la coadă”

Ai pornit de la ideea „legendei urbane” sau de la anumite poveşti care au putut fi reunite ulterior sub această sintagmă? Nici nu ştiam ce-i o legendă urbană pe vremea aia. Dar de fiecare data când le povesteam străinilor aceste poveşti adevărate pe care eu le ştiam din revista Miliţiei, „Pentru Patrie”, - la care eu eram abonat înainte de 89 – se tăvăleau sub masă de râs. Era genul ăla de poveşti care se zic noaptea, la a treia sticla de vin, când se apuca unul să zică: „o ştiţi pe aia cu Bula care avea trei ochi?”. Eu nu prea ştiam bancuri, dar ştiam istoriile astea. Mult mai târziu, gândindu-mă la ele, mi-am dat seama că toate sunt pe tipicul legendei urbane şi aşa mi-a venit ideea să fac un fel de cronică a socialismului prin poveştile care ne-au ţinut moralul sus. Dacă mă gândesc bine, e un film despre poveştile pe care le spuneai la 5 dimineaţa la coadă, aşteptând să vină laptele. Umorul ne-a ţinut în viaţă, să ştii. Deci ai răsfoit de curând „Pentru Patrie”... Cine va fi destul de ager să se uite la „Amintiri” frame by frame, o să descopere revista inclusiv în film. Dar n-a fost nevoie s-o răsfoiesc. Îmi aduc aminte foarte bine perioada anilor 80, iar poveştile astea le-am zis de-a lungul timpului de atâtea ori că le ştiam pe de rost. Am avut un brainstorming cu Hanno Hoefer, iar el la rândul lui a avut un brainstorming cu camarazi de-ai lui de vorbire despre epoci de demult şi am ales vreo zece poveşti. Mai greu e să le transformi în scenarii care şi zic ceva. Am scris până la urmă şapte scenarii şi am produs şase. Patru din ele sunt scrise înainte de Cannes, două după. Mai sunt cel puţin vreo 4-5 poveşti care merita spuse dar sa vedem deocamdata cum merg astea.

„Pentru epoca aia, un porc era aur curat”

Despre ce povesteşti în „Amintiri”? În primul rând, în cele două scurtmetraje pe care le regizezi tu. Pentru mine, filmul ăsta e un lungmetraj colectiv regizat de nişte prieteni şi pe care eu l-am produs, nu un film al unui autor, şi ţin la toate poveştile deopotrivă, nu doar la cele regizate de mine. Îţi zic una, că nu-mi place să povestesc filmul înainte: e povestea miliţianului care primeşte înainte de Crăciun un porc. Pentru epoca aia era aur curat. Problema e că porcul era viu, iar el locuia într-un bloc plin de oameni ai muncii lihniţi de foame. Şi după ce-a întors-o pe toate feţele, a ajuns la concluzia că singura cale de a omorî porcul fără zgomot e să-l gazeze cu gazul de la butelie. Mai departe trebuie să vezi filmul. Cum ţi-ai ales regizorii? Nici unul dintre ei n-a debutat încă în lungmetraj...

Am ales oameni pe care îi cunosc şi care au agreat această formulă de lucru. Ioana Uricaru, Hanno Hoefer şi Răzvan Mărculescu mi-au fost colegi la UNATC. Tică Popescu e, până acum, singurul regizor căruia îi încredinţasem un scenariu de al meu, „Canton”, şi, ca atare, ştiam că putem lucra împreună. Ca producător, ai stat pe platouri, alături de regizori, pentru toate cele şase filme? Cu unii regizori am vorbit mai mult înainte de filmare, cu alţii mai mult la montaj - iar când am putut am fost pe platou, dar rareori zilnic. Ne-am sfătuit, dar fiecare regizor trebuie să povestească până la urmă cum îi vine lui mai bine. Pentru mine, ăsta e unul dintre atuurile filmului: există o atmosferă comună a „Amintirilor” de la început şi până la sfârşit, dar şi diferenţe de abordare care te surprind şi te ţin treaz. Vorbim totuşi de o comedie, iar umorul e ceva foarte personal.

Filmările s-au întins probabil pe o perioadă destul de lungă... În total cred că au fost vreo 50 - 60 de zile de filmare întinse pe parcursul a doi ani, căci episoadele se întâmplă în anotimpuri diferite şi a trebuit să aşteptăm. S-a filmat în principal în Bucureşti, dar şi în vârful munţilor Bucegi, la o fermă de găini din Prahova, la un fost conac în Ialomiţa, undeva pe coclauri prin Buzău şi la Buftea, gard în gard cu studiourile – unde am regăsit o atmosferă idilică de anii 80. Am filmat cu oi, porci, găini, câini, cai, capre şi un gândac – care din păcate a căzut la montaj.

OFERTE

„Am purtat multe discuţii cu agenţi străini”

Se ştie că filmul tău va deschide festivalul TIFF. În acelaşi timp, presa străină anticipează că va rula şi la Cannes... L-am trimis să fie văzut la Cannes, da. Fiind un fel de debut în lungmetraj al atâtor oameni, îmi doresc foarte tare să aibă şansa de avea premiera mondială la Cannes, indiferent de secţiune. Anul acesta, însă, va fi o ediţie complicată, pentru că sunt foarte multe nume mari care au terminat filme şi probabil o să participe. Din fericire, filmul nostru nu e pentru competiţie, şi prin urmare nu concurăm direct cu toate numele mari. Filmul nici nu e gata complet, dar am primit deja invitaţii de la mai multe festivaluri importante. Aşteptăm însă să vedem unde debutăm şi ce decide după aia Wild Bunch.

Deci filmul a fost deja pre-vândut? Da, avem un agreement cu agentul de vânzări de la filmul precedent, care a anunţat deja la Berlin că se ocupă de „Amintiri”, au făcut şi nişte pre-vânzări, dar nu sunt foarte la curent deocamdată.

Dacă va fi nevoie să tai două episoade, cum spuneai la început, te-ai gândit pe care dintre ele? Decizia nu-mi aparţine mie, ci agentului de vânzări si distribuitorilor, iar eu încă sper să nu fie cazul. Eu încerc să-l conving să exploateze filmul aşa cum este, dar pentru asta trebuie să debutăm public cu filmul undeva, să vedem dacă merge în forma asta, cu toate cele 6 episoade, ce impact are şi ce interes le stârnim distribuitorilor. E cam lung. Problema e că un film de 160 şi ceva de minute anulează un spectacol al cinematografului şi se pierd bani.

„Lucrez la un nou proiect”

Toată lumea se aştepta după „432” la un nou film de autor, un lungmetraj. Există şi acest proiect? Ţineam foarte mult ca până la următorul meu film de autor să produc o comedie. În timpul caravanei „432” au fost foarte mulţi oameni că i-a impresionat mult „4 luni...”, dar îşi amintesc despre perioada comunistă şi că de o perioadă în care parcă râdeam mai mult decât azi. Am zis că până să trec la filme de actualitate trebuie să fac şi comedia asta despre micile efecte secundare hazlii ale unei dictaturi care s-a luat prea în serios... Acum lucrez la un alt proiect însă în România, ca regizor, în loc să-ţi vezi de filme, tot trebuie să te opreşti ca să ungi lanţul.

Deci următorul film nu va mai fi despre comunism... E cazul să vorbesc şi despre nişte lucruri care se întâmplă în alte vremuri.

„Tentante sunt întotdeauna numele mari de actori”

De la Cannes încoace ai primit probabil multe oferte din străinătate.Te-a tentat vreuna foarte tare? Tentante sunt întotdeauna numele mari de actori care, teoretic, sunt ataşate proiectului. Dar să stau pe muchie dacă să regizez sau nu un film din cele care mi-au fost propuse nu mi s-a întâmplat. Niciodată scenariile n-au fost aproape de mine nu atât ca subiect, cât ca mod de a înţelege cinema-ul. Am considerat că trebuie să mai fac cel puţin un film de-al meu, înainte să mă gândesc la posibilitatea asta. Am purtat multe discuţii cu agenţi străini, în special din spaţiul anglo-saxon, şi o să aflu într-o bună zi dacă pot să promovez ca prim proiect în limba engleză un scenariu scris de mine şi nu acceptat de la altcineva. Dar nu e o urgenţă pentru mine.

Poţi da măcar un nume de mare actor? Nu, pentru că prefer să mă prezint publicului cu ce am făcut, nu cu ce am refuzat.

Având în vedere premiile tale, crezi că ţi-ar acorda un producător străin libertatea pe care o ai tu aici? La întrebarea asta nu-ţi poate răspunde nimeni. Nu ai de unde să ştii. Eu am nevoie să fiu în perfect control asupra a ceea ce fac, pentru că aşa mă exprim eu mai bine. Deocamdată, până nu se va deteriora complet situaţia finanţărilor în România, prefer mica libertate pe care mi-am creat-o de a putea să-mi fac filmele prin compania mea cum cred eu de cuviinţă, scriind, regizând, montând, distribuind, chiar dacă trebuie sa lucrez cu cu bugete foarte mici.

DISTRIBUŢIE

„Vlad Ivanov ca şofer îndrăgostit e un spectacol în sine”

Filmul colectiv va deschide Festivalul Internaţional Transilvania – TIFF, pe 29 mai, iar presa internaţională speculează deja că ar putea rula şi la Cannes, într-una dintre secţiuni. Pelicula, o continuare a seriei începute de „432”, a fost deja achiziţionată de agentul de vânzări al precedentului film, Wild Bunch.

Două dintre cele şase poveşti sunt regizate de Cristian Mungiu: „Legenda vânzătorilor de aer” şi „Legenda şoferului de găini”. Ioana Uricaru se ocupă de „Legenda activistului în inspecţie”, Hanno Hoefer povesteşte „Legenda fotografului oficial”, Răzvan Mărculescu, pe cea a „politrucului zelos”, iar Constantin Popescu ne spune „Legenda miliţianului lacom”.

Fiind o producţie complexă, în „Amintiri din Epoca de Aur” apar 80 de actori, în tot atâtea roluri. Printre ei, Vlad Ivanov, Tania Popa, Alexandru Potocean, Teo Corban, Paul Dunca, Mihai Constantin, Ion Sapdaru, Virginia Mirea, Gabriel Spahiu, Aristiţa Diamandi, Dana Cavaliotti sau Adrian Văncică. „Fiecare regizor şi-a făcut castingul. Eu mi-am chemat mai mult actorii mei din „432” – dându-le însă ocazia să facă cu totul alt fel de roluri. Vlad Ivanov ca şofer la Avicola îndrăgostit e un spectacol în sine”, spune Cristian Mungiu.

ÎNTÂLNIRI CU FANII

„Să mai faceţi, că noi abia aşteptăm”

„Să-ţi zic o chestie simpatică. Am mers într-o zi cu băiatul meu la un târg la Muzeul Ţăranului Român şi Vladimir a vrut să-şi cumpere o luminare parfumată. Vânzătorul m-a recunoscut şi s-a bucurat foarte tare să mă întâlnească: zice „dom’le, zice, eu sunt student la Şcoala de poliţie şi ştiţi câti fani aveţi acolo? Ne-am adunat într-o seară vreo 20 de inşi la mine în cameră claie peste grămadă să ne uităm la film. Era o copie vai de mama ei, de pe net, da’ noi tot ne-am uitat”. După ce mi-a povestit el asta, a stat aşa un pic, după care i-a dat lui Vladimir o lumânare cadou. Zice: „să mai faceţi, că noi abia aşteptăm”.

CITIŢI ŞI:

SCRISOARE DESCHISĂ: Tinerii cineaşti se coalizează