S-a pierdut „mazgalitul” de formule si declaratii, bancile vechi au fost inlocuite cu pupitre individuale, dar starnesc in continuare melancolii absolventilor.
Fidel depozitar al amintirilor varstei celei mai frumoase, a scolii si a copilariei, banca de scoala trece prin metamorfozele evolutiei. In ultimii ani, bancile vechi, rigide si imobile, au fost inlocuite cu cele care satisfac un sistem pedagogic occidental, mobile si reglabile in functie de activitati, precum si cu pupitrele individuale.
S-a pierdut astfel „mazgalitul” de formule sau declaratii de dragoste pe banca, insa au ramas „pe metereze”, drept martori ai veacurilor trecute, bancile prevazute cu loc pentru calimara si toc din amfiteatrele Universitatii Bucuresti.
Perceptia asupra bancii de scoala difera in functie de categoriile de varsta: scolarii se razboiesc cu colegul pentru mai mult spatiu pentru creioane, elevii leaga prietenii trainice, iar studentii capata sentimentul unui nou statut. Celor trecuti deja prin sistemul de invatamant le-a mai ramas melancolia.
Clasa a III-a: „Intra cu cotul pe partea mea!” La picii din ciclul primar, banca in care stau are pentru ei o semnificatie precisa, aceea de spatiu care le apartine si pe care cu greu il impart cu colegul. La clasa a III-a F, de la Scoala Generala nr. 30, din Capitala, plangeri pe tema asta vin din toate colturile clasei. Vlad ridica disperat degetelele peste banca, sa poata lua cuvantul.
„Eu as vrea sa ma separ de colega mea Gabriela”, spune grav. „Intra tot timpul cu cotul pe partea mea! Si are oricum mai mult spatiu decat mine pentru ca ii incap mai multe caiete, si-mi dau seama”, spune bosumflat. Gabriela raspunde soptit, cu ochisorii ei mici si verzi: „Uneori are dreptate”.
„Tot timpul!”, o sanctioneaza din nou colegul ei. Cazurile de „intra pe partea mea” se inmultesc la minut, dar se gasesc si prietenii „solide”. Deea si Ioan, de pilda. „Ne-a pus doamna impreuna si ne intelegem foarte bine. Ne imprumutam creioane, si apoi facem si schimb de benzi desenate cu Pokemon!”, spune cu insufletire fetita, scotand din pupitru foile colorate.
Cei mici simt nevoia unui coleg
Pana anul acesta, copiii au avut pupitre individuale, dar invatatoarea, Ana Lapovita, spune ca a hotarat sa le schimbe, pentru ca a observat ca micutii simt nevoia unui coleg. „Se vedea ca doresc sa interactioneze, sa vorbeasca cu cei de langa ei. Nu le placea sa fie singuri. Au nevoie sa se sfatuiasca cu alti copii, sa vada „cum face si celalalt”„. In acelasi timp insa, micutii tin foarte mult la „bucata” lor. „Vor sa nu le umble nimeni in lucruri, sa si le aseze ei cum doresc...”, explica o alta invatatoare, Paraschiva Ratiu.
La liceu, banca = prieteni
Pentru liceenii acestei generatii, banca inseamna prieteniile pe care le stabilesc cu colegii: de banca, din fata sau cu „colegu’ din spate”. Asezarea arbitrara de la inceputul anului scolar produce de multe ori prietenii. In cazul clasei a X-a H Filologie, de la Colegiul National „Iulia Hasdeu”, asezarea a fost fericita pentru toata lumea. „La inceputul clasei a IX-a am intrat in sala si ne-am asezat la intamplare.
Acum toti suntem foarte buni prieteni cu colegul de banca sau cu cei din jur. Asa s-a nimerit”, spune senina o eleva. O alta perceptie a „imobilului” de lemn o explica Alex, elev la acelasi liceu: „O simt asa... ca pe o banca a acuzatilor. Mai ales cand ne ridica in picioare la ascultat”.
La facultate, confera sentimentul unui nou statut
In cadrul universitar, banca, prezenta in aule sau in amfiteatre, a capatat deja un atribut special: confera prestanta. Anca D. este studenta in anul al II-lea la Facultatea de Relatii Publice, din cadrul Universitatii Bucuresti, adora bancile din amfiteatru.
„Imi plac randurile acestea lungi. Putem lega mai usor prietenii, cu mai multe persoane. Apoi, structura aceasta ne arata ca am ajuns la un alt nivel. Nu mai suntem ca la liceu, cu doua banci si cu sirurile pe care se plimbau autoritari profesorii”. Denisa B., colega cu ea, o completeaza: „E un nou statut, si bancile acestea parca iti arata ca te-ai maturizat. Nu mai esti pustiul acela care transcrie cuvant cu cuvant ce spune profesorul. Esti un om matur care selecteaza cand ia notite”.
EVOLUTIE
De la gaura pentru calimara la pupitrul mobil Bancile de acum cativa zeci de ani erau prevazute cu suporturi speciale pentru calimara de cerneala si pentru toc. Configuratia, cu gauri facute in lemn pentru ustensilele de scris, poate fi vazuta si acum in unele amfiteatre din Universitatea Bucuresti, chiar daca studentii nu le mai utilizeaza pentru ca vremea calimarii a cam trecut.
Majoritatea scolilor din Capitala au primit banci noi, care nu mai sunt la fel de rigide precum cele din perioada comunista. Acestea sunt fie pentru doi elevi, putand fi mutate cu usurinta dintr-o parte in alta, fie pupitru individual, de asemenea mobil. Profesorii comenteaza avantajele bancii mobile. Paraschiva Ratiu, invatator la Scoala nr. 30 din Capitala, spune ca noile banci o ajuta foarte mult in activitatea didactica.
„Avem discipline la care ne organizam pe grupe de lucru, si atunci le asez cate trei sau cate patru, pe echipe. La obiecte ca Educatie plastica, de exemplu, le asezam in forma de U.” Emil Ignat, director la Scoala nr. 20 din Capitala, spune ca a observat ca elevii sunt mai relaxati in astfel de pupitre. „In plus, nu le mai mazgalesc, pentru ca stiu ca le apartin.”
MELANCOLII
„Dupa 15 ani, mi-am gasit insemnarile si scrijeliturile”
Liviu Papadima, decanul Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, isi aminteste din perioada scolii ca una dintre marile satisfactii pe care le incerca, alaturi de colegi, era sa plimbe bancile prin clasa, dintr-o parte in alta. „Ne chinuiam sa le desurubam, sa le scoatem din podea si apoi sa le caram prin sala. Era o nebunie sa miscam bancile acelea intepenite, pentru ca era interzis”.
Liviu Papadima a terminat Colegiul National „I.L. Caragiale” si, dupa 15 ani de la absolvire, a facut o vizita liceului. „Am mers la etajul II, la clasa, si am gasit banca mea. Era acolo, cu toate insemnarile si scrijeliturile mele, ca acum 15 ani. Bancile sunt asadar un minunat tezaur de memorie.”
Regizorului Alexandru Darie banca de scoala ii evoca o frumoasa prietenie. „Am fost coleg de banca cu regretatul poet Cristian Popescu si eram foarte buni prieteni. Faceam insa atatea prostii, ca ne-au separat.” Darie a nimerit in banca cu Ruxandra Sararu, cu care, recunoaste el, avea destule meciuri: „Noi ne intelegeam foarte bine, dar cand ne certam, ne dadeam cu pumnii in cap”. O pasiune din anii aceia era stropitul colegilor si al profesorilor cu cerneala. „Tin minte ca pe proful de latina nu il iertam deloc. Umpleam stiloul si il improscam. Ne chinuia cu latina”, rade regizorul.
Poetul Dan Sociu isi aminteste o intamplare din anii de scoala primara care l-a marcat. „In padurile de langa Botosani exista la vremea aceea o organizatie terorista numita „Oasele Negre”. Intr-o seara, prietenul meu Marcel mi-a povestit tremurand, la subsolul blocului in care locuiam, pe intuneric, pe sub tevile infasurate in vata de sticla, cum unul dintre colegii lui a scris pe banca „Traiasca oasele negre!”, si a desenat deasupra doua ciolane negre incrucisate.
In pauza dintre Citire si Desen, baiatul - pe care tin minte precis ca il chema Bulgaru - a fost scos cu catusele la maini din clasa de catre doi barbati inalti, cu palarii pe cap. Imediat dupa ce l-au arestat pe Bulgaru, alti doi insi au intrat in clasa, au demontat banca si au inlocuit-o cu alta, nou-nouta si curata.”