Alegătorul român, eternul cetăţean turmentat, mituit, caftit şi păcălit

Evz.ro recompune din gazete şi cărţi vechi lumea alegerilor de altădată, lumea cetăţeanului nemulţumit, dar "cooperant" cu politicianul abuziv şi cinic, demagog şi arivist.

Înainte de al şaselea ciclu de alegeri parlamentare din postcomunism, evz.ro vă prezintă inventarul complet al procesului electoral interbelic, aşa cum reiese el din presa vremii. Dincolo de acarienii care-şi fac acum de cap prin arhive, paginile din „Adeverul”, „Dimineaţa” (ziare-fanion ale „stângii”) şi „Universul” (port-drapelul „dreptei”) spun poveşti fascinante şi tragice, cu alegători bătuţi măr sau împiedicaţi să voteze, cu fraude ingenioase şi politicieni de opoziţie arestaţi în ziua votului (de obicei, a doua zi erau eliberaţi). Ziarele epocii trebuie citite în cheia timpurilor, partizanatul jurnalistic de atunci fiind fervent. Politica, pomana şi pumnul Raportările la alegerile din România Mare s-au făcut idilic-ignorant (explicabil în postceauşismul timpuriu) sau incomplet  şi interesat (pentru a susţine mitul unei tradiţii democratice). Descris drept minunat, fragmentul de timp comprimat între cele două Războaie Mondiale ascunde alegeri care poartă cu ele aceleaşi metehne ca şi cele de după 1989, aceleaşi coordonate-cadru: pomana şi pumnii electorali.

Între noiembrie 1919 (primele alegeri de după război, desfăşurate sub entuziasmul votului universal şi marcate de o prezenţă masivă) şi decembrie 1937 (ultimul bal democratic, dinainte ca timpul să nu mai aibă răbdare şi România să fie înghiţiă de pasiunile totalitare) stau zece chemări la urne. La fiecare dintre acestea, presa scria acelaşi lucru, că oamenii vor participa la cele mai importante alegeri din viaţa lor, care vor schimba fundamental tot ce fusese până atunci, chiar şi cu un an înainte.

Şi discursurile, manifestele, toate spuneau că „ceilalţi” sunt nişte tâlhari la drumul mare, care au furat tot ce-au prins. Şi mai mult: orice activitate productivă se amâna „până după alegeri”. Existau, desigur, nuanţe specifice fiecărei provincii (până la legea electorală din 1926, alegerile se desfăşurau încă „pe regiuni”).

Cât se bate electoratul, un taraf cântă 'Deşteaptă-te, române!' Venim de departe: şi mai înainte, între 1866 şi 1918, organizatorii câştigau alegerile, fiindcă „în teritoriu” prefecţii făceau legea. Regele Carol I a înţeles repede cum e cu votul la români şi a vegheat la o „rotativă” a guvernării care să împace duetul liberali – conservatori. În principiu, oamenii puteau alege ce voiau, dar, la final, ieşea cum trebuia. În Interbelic, sistemul de vot s-a schimbat de mai multe ori, însă esenţa a rămas mereu aceeaşi, deşi bătăuşii plătiţi de partide, „mardeiaşi” profesionişti, mai schimbau taberele, de la un ciclu electoral la altul.

România e profundă, mereu aceeaşi. Citiţi acest episod de la alegerile din mai 1920, povestit în „Adeverul”. Citiţi şi minunaţi-vă: „Cuminţi şi atenţi ascultă pe partizanii d-lui general Averescu. Sătenii ar voi să asculte însa ce zice şi un partizan al d-lui Vaida-Voievod. Agenţii taberei Averescu nu sunt însă pentru discuţiunile contradictorii. Aşa ceva nu intră în moravurile electorale ale vechiului regat. Partizanii d-lui Vaida-Voievod se indignează şi protestează: Să vorbească! Agenţii averescani se opun: Afară cu ei! Se naşte un tumult grozav, se schimbă cuvinte grele de insultă şi taberele adverse trec dela vorbe la bătae. Încăerare, ţipete şi scandal! Ţăranii rămân gânditori. La uşă, un taraf de lăutari cântă "Deşteaptă-te, române"...”.

”Sergenţii deghizaţi votau de mai multe ori în şir schimbând la fiecare dată haina sau căciula. S-a facut mult haz pe vremuri de incidentul de la Şcoala Clementa. Prezida magistratul Pompiliu Florian, fiul lui Aron Florian. Un sergent deghizat vine şi votează cu o cartă straină. Peste câteva minute vine să voteze cu o altă cartă, dar şi cu un alt veston. A treia oară la fel, purtând caciula în loc de pălărie. A patra, a cincea, a şasea... în sfârşit vine şi a şaptea oară. Florian, care îl recunoscuse în toate dăţile, îi spune: Acuma destul! Ai votat de şapte ori, să nu te mai văd şi a opta oară că te arestez!” Constantin Bacalbaşa, în „Bucureştii de altădată”, despre „alegerile” din anii 1890

1919 “Închipuiţi-vă că mă votaţi pe mine!” Oameni puţini şi plictisiţi, cabine de vot goale şi, în general, o atmosferă “de prohod”. Aşa descrie Capitala ziarul Universul, în prima zi a celor dintâi alegeri desfăşurate în baza votului universal din istoria României. Ochiul reporterului înregistrează cu precizie dilemele, dramele şi speranţele electorale. Remarcile sunt mai actuale ca niciodată: “Toţi candidaţii se prăpădesc de dragoste pentru popor. Toţi promit cerul şi pământul. Alături de placarda pe care generalul Averescu e înfăţişat cu aureolă de sfânt, vezi altă placardă în care d. Ion Brătianu strânge cu sinceritate mâna unui ţăran”.

Într-un local de vot, candidaţii le explică alegătorilor cum se votează. Aparent, “li s-a permis asta”. Un naţional-liberal preda, încă de acum nouă decenii, lecţia alegerilor la români: “Oameni buni, închipuţi-vă că vreţi să votaţi lista liberală care este aici, o vedeţi. Puneţi ştampila drept în mijloc şi atunci o votaţi. Dar poate nu vreţi să votaţi întreaga listă, ci numai pe mine. Atunci, dacă vreţi să mă votaţi pe mine, ştergeţi cu creionul pe ceilalţi candidaţi şi mă lăsaţi numai pe mine”.

La sute de kilometri distanţă, în Călăraşi, tuşa finală a primelor alegeri “democratice” era pusă. Relatează, spumos, acelaşi Universul: “Domnul Ilie Lupu din Slobozia a rupt portretul gen Averescu care era lipit pe o clădire în apropierea localului de vot. Soldaţii de gardă împreună cu un sergent i-au cerut socoteală. Fiind arogant, domnul Lupu a fost luat la bătaie”.

1920 “Pretutindeni babilonie!” La aproape doi ani de la sfârşitul Primului Război Mondial, “România dodoloaţă” îşi trăia micile glorii efemere, manifestându-şi zgomotos lipsa de griji. Ororile tranşeelor erau departe. Oamenii erau optimişti, “bursa” înnebunise miile de orăşeni atraşi de perspectiva unor câştiguri rapide, dar peste toate, un substantiv trezea admiraţia supremă: candidatul!.

Ne scriu, peste ani, paginile roase de timp şi istorii ale Adeverului: “Cum nu toţi pot obţine o candidatură sigură, mulţi încearcă să obţină, în ori-ce condiţiuni, o candidatură – ca să fie consacrat măcar că a fost candidat! Vom avea cel puţin de cinci ori mai mulţi candidaţi decât numărul de parlamentari cari trebuesc aleşi. Această goană după candidaturi şi nebunia combinaţiilor celor mai fanteziste produce, pretutindeni, o zăpăceală enormă”.

Din ciclul “atâta putem!” Şi, dacă tot e în spirit românesc, de ce să nu candideze chiar Adeverul cu propria listă? “De ce nu? Adeverul de mai bine de un sfert de veac joacă un rol în viaţa politică şi socială a acestei ţări. El a rămas stânca de granit de care s-au izbit atâtea prigoniri, atâtea partide, atâtea alte gazete. Apa trece, pietrele rămân. De ce Adeverul să nu râvnească să-şi spună cuvântul nu numai în scris, ci şi prin viu grai în sfatul ţarei, acolo unde se făuresc legile? Când dat îţi este să-ţi spui părerea asupra tuturor legilor, nu este mai natural ca să o spui şi în parlament, acolo unde glasul tău poate să fie ascultat de-a dreptul?”, scria Constatin Mille la începutul unei campanii electorale care excitase peste măsură simţurile politice.

Universul făcea, în context, şi puţină educaţie electorală. Rostul votului trebuia urgent explicat unei populaţii bombardate cu promisiuni, pomeni electorale şi ameninţări. Teoria politică se face ca în filmele fraţilor Marx: “Iubiţi cetitori, statul se compune cu adevărat din d-ta, eu, Stan, Bran, etc. dar pentru ca să fie condus aşa cum vroim noi fiecare, numai din când în când avem putinţa să hotâram, anume când ne vine vremea să alegem deputaţi şi senatori. Acesta-i rostul votului. Trebuie să ne uităm bine la cei pe cari îi alegem. Să nu ne luăm după ce ne făgăduesc, căci rămâne veşnic adevărată înţelepciunea bătrânilor noştri, că deşteptul făgăduieşte şi prostul trage nădejde”.

“Popa vroia să facă suveica” Istoriile periferice sunt şi ele parte ale unui proces electoral tipic pentru modul în care România îşi desemna reprezentanţii politici în epoca interbelică. “Adeverul” surprinde magistral alianţa tragi-comică aflată la miezul alegerilor din 1920: “la o secţie de votare, cel d’ântâiu care a fost prins cu şoalda a fost un popă. Popa vroia să facă suveica şi mai multe nu”.

Într-un alt local s-a prezentat Niţă Stan “cu carta de vot”. Şi a votat. “Peste o jumătate de oră se prezintă alt alegător cu altă cartă tot pe numele Niţă Stan, la aceeaşi adresă. Preşedintele ia imediat măsura ca mizerabilul să fie arestat şi împiedicat să voteze. Adevăratul Niţă Stan era însă tocmai cel arestat şi împiedicat de a vota, pe când adevăratul mizerabil era cel care votase şi spălase putina”. Pur şi simplu, fără comentarii.

1926 Morţii, cei mai fideli alegători Ziarul ”Dimineaţa” e plin de relatări spumoase de la alegerile din mai 1926. Cum a fost la vot în urmă cu 82 de ani? Cum să fie? Morţii „s-au înghesuit” la urne, alegătorii s-au atins, la început uşor, după care s-au încins un pic şi s-au bătut temeinic, şi, pentru că „totul e trecător”, fragile alianţe post-electorale s-au semnat la cârciumă (alături de Biserică, unul din cei doi stâlpi pe care s-a sprijinit ţăranul român de fiecare dată când i-a fost greu). Şi preoţii, fiind tot oameni, s-au dovedit supuşi greşelii, şi s-au dedat la acţiuni partizane chiar în secţiile de votare (e drept, îi ajuta şi faptul că guvernanţii aveau ca simbol electoral crucea). Poftim necaz: „La secţia 16 de vot, în bulevardul Ferdinand, preotul Gh. Creţu parohul bisericii Capra-Obor şi-a aninat pe partea dinăuntru antireului o cruce şi alegătorului care se codea îi arăta semnul guvernamentalilor. "Votează, taică, crucea!"”. În Griviţa, cărţile alegătorilor „s’au dat jandarmilor, preotului şi învăţătorului, cari le-au împărţit ’pe la ai noştri’, să voteze cu crucea’’.

A mai fost şi un pocinog cu un candidat liberal bătut din greşeală chiar de mardeiaşii tocmiţi de partid. Candidatul îi scuza de zor în faţa organelor de ordine care au intervenit, energic, chiar după ce bătaia a încetat: „Lasă, s-a întâmplat, n-au ştiut cine sunt...”.  Paginile „Dimineţii” erau pline şi de un îndemn pe care îl auzim încă zi de zi: „Păstraţi leii!” şi „Aveţi încredere în leu!”. Moneda naţională nu se simţea nici atunci prea bine. Violenţele erau la ele acasă, pe 9 mai. La Focşani, Corneliu Zelea Codreanu, liderul „Ligii Creştine”, este arestat pentru că l-a ameninţat cu moartea pe prefectul judeţului.

„Mai bine nu vota, e spre binele dumitale” Şi alţi şefi de partide au avut probleme, venerabilul Ion Mihalache fiind lovit cu patul armei. El se plângea într-o scrisoare ironică trimisă Regelui Ferdinand: „Era 21 mai (n.r. – cu patru zile înainte de alegeri), la intrarea în satul Topoloveni, am fost lovit de un jandarm, ostaş al ţării, cu patul armei. Iar că să-mi pot vedea familia am fost escortat de jandarmi. Să trăieşti, Majestate”. Semna: fost Ministru al Majestăţii Voastre, decorat de Majestatea Voastră cu „Mihai Viteazul”.

O altă tuşă specifică epocii vine din cartierul Tăbăcari, din Capitală: „acolo unde sunt mulţi alegători evrei, agenţii guvernamentali luau cărţile alegătorilor, sub pretext că trebuiau controlate. Apoi le spunea: „Mai bine las-o la mine şi nu vota, e spre binele d-tale””.

1931 Dacă e show, show să fie! Primele alegeri dintr-un deceniu care avea să arunce România în braţele Cassandrei totalitare debutează cu o asociere splendidă. Rezultatele scrutinului pentru Cameră aveau să fie calculate cu maşini “Burroughs”, de către societatea “Calculator” din strada Wilson. La numărul 5.

Dramele se jucau însă în spatele cortinei, acolo unde politica de la Bucureşti era înţeleasă şi practicată în spirit local: “Săteanul Iulius Perea din comuna Oşorhei a fost surprins de jandarmi răspândind manifeste electorale pentru opoziţie. Urmărit, ţăranul s-a refugiat în casă şi, de frică, şi-a tăiat gâtul cu briciul. Când jandarmii au reuşit să spargă uşa, au găsit pe sătean în agonie”.

Teroare! Horrorul se întâlnea fericit şi cu suspansul noir pe larga şi pătimaşa scenă a politicii autohtone. “Revolverele de la Roman” ar fi, în cazul de faţă, o producţie inspirată din realitate. Luaţi-vă popcornul şi delectaţi-vă. Adeverul, motor!: “Astăzi seară, pe când d-nii Hoisescu, fost director ministerial, Ernest Ene, fost secretar general, Manoliu, fost senator, Coslovski, fost deputat, Al. Mustea, fost primar şi dr. Popescu, fost prefect, se întorceau dela tribunal, au fost atacaţi în plin centrul oraşului de către agenţii liberali. Pentru a-i intimida, Manole Coslovski a scos un revolver, trăgând mai multe focuri în aer. Agenţii liberali au scos şi ei revolverele, ameninţându-i pe fruntaşii ţărănişti cu împuşcarea. Hoisescu şi prietenii d-sale s-au baricadat în clădirea băncii Unirea, împresurată de agenţii liberali. Teroarea în oraş este mare”.

Candidatul Popoiu şi reacţiunea În fine, comedia încheia apoteotic un show electoral conceput parcă în laboratoarele Hollywood-ului: “În comuna Căzănei, din judeţul Orhei, ţăranii făcuseră coadă în faţa localului de vot. Cuziştii au început să facă propagandă, să ia localul cu asalt. Ţăranii, sub conducerea candidatului Popoiu, s-au năpustit asupra localului, au pătruns înăuntru, au distrus urnele şi mobilierul şi au tras focuri de armă”.

„Coane Alecule, intervine un agent, tare mă mănâncă palma. Trebuie să intru în naţional-ţărănişti, că am să le plătesc o datorie dela alegerile lor. Mi-a mucegăit ciomagul, de când nu l-am mai scos la aer!” Dialog surprins de „Adeverul” la alegerile din 1931 1937 Vremea alegerilor ţinute sub zgomote de revolver Cu prilejul ultimelor alegeri de dinainte de Al Doilea Război Mondial a plouat mult, ceea ce „a tăiat elanul agenţilor electorali, văduvind localurile de vot de afluenţa şi pitorescul propagandiştilor” (ziarul „Dimineaţa”, 22 decembrie). A fost pace: „chiar şi în cartierele renumite pentru tradiţionalele bătăi, liniştea a fost deplină (...) În suburbia Colentina au votat masiv romii”.

Un cetăţean cu iniţiativă a venit la secţia de vot cu un covrig prins de palton şi a scandat insistent: „Votaţi covrigul!”. Jurnaliştii comentau cum că era înfometat. În Dâmboviţa, fostul deputat Cezar Spineanu a fost spintecat cu un cuţit, iar fostul senator „naţional-creştin” Mumuianu „a fost grav bătut”, în comuna Ialoveni.

„Un grup de săteni l-au înconjurat, l-au dezarmat şi l-au bătut atât de crunt, încât i-au rupt trei coaste şi i-au fracturat ambele picioare. În nesimţire, d. Mumuianu a fost pus într’un automobil şi dus în apropiere de comuna Bozna unde a fost aruncat într-un şanţ”. Era vremea alegerilor ţinute sub zgomote de revolver.

"În sfârşit, ţara s-a liniştit. Alegerile s-au terminat. După rezultatele date însă, liniştea nu va dura multă vreme: în curând va fi nevoie de alegeri nouă!” Adeverul, 1931