De la 3.807 kilometri distanţă, cât desparte Bucureştiul de Kabul, Afganistanul este tradus, de obicei, prin cuvinte simple sau prin cifre reci: război, Osama bin Laden, acorduri politice, terorism, talibani, burkha, NATO, 800 de militari români plecaţi, opt întorşi înveliţi în drapelul naţional.

Văzut dinăuntru, Afganistanul devine ţara al cărei dicţionar ar trebui să înceapă şi să se termine cu un alt cuvânt: piatra. Începând de astăzi, „Evenimentul zilei“ vă prezintă povestea unui loc despre care nimeni nu ştie dacă Dante ne-ar fi îndemnat să ne lăsăm speranţele la intrare atunci când păşim. Pentru că fiecare pas poate fi o victorie pe drumul către pace şi normalitate sau ultima mişcare înainte de o explozie.

Munţii care îi acoperă trei sferturi din teritoriu par să fi confiscat istoria, politica, geografia, economia şi sufletele oamenilor din ţara al cărei război de 30 de ani a început odată cu invazia rusească din 1979 şi nu s-a terminat nici acum.

În Afganistan, viaţa începe şi se termină într-un decor de piatră: ea îi apără deopotrivă pe insurgenţii ascunşi în peşterile sau în văile din munţi, dar şi pe militarii NATO care o folosesc pentru a-şi apăra bazele cu saci Hesco aliniaţi la centimetru. Aceleaşi bucăţi de piatră cu care erau ucise în stradă până acum şapte ani femeile care nu se supuneau legii islamice sharia sunt astăzi folosite pentru a construi şcoli în care băieţii şi fetele unei alte generaţii învaţă despre lumea de dincolo de munţii Hindu Kush.

Frumuseţea pietrelor preţioase hrăneşte atât animalul infernal al insurgenţei (împreună cu heroina sau contrabanda cu arme), cât şi pe afganii amărâţi care le vând în bazar pe câteva zeci de euro pentru a supravieţui. Şi, mai ales, Afganistanul este ţara pe care 41 de state adunate de tragedia de la 11 septembrie într-o coaliţie încearcă acum să o despietrească din timp şi mentalitate. Misiune începută optimist de guvernul american pe 7 octombrie 2001, dar care în fiecare zi devine tot mai complicată şi al cărei final este încă nescris. Şi chiar dacă se va sfârşi cu bine, plata de fiecare zi sunt vieţile care sfârşesc sub alte pietre: funerare. Bilanţul negru se ridică, deja, la 1.030 de soldaţi din ISAF - Forţa Internaţională pentru Securitate şi Asistenţă, care îşi desfăşoară operaţiunile sub egida NATO.

Mortiere contra lemne de foc

„Ieri am mâncat de trei ori. A fost o zi bună. Eu o duc bine, dar în satul ăsta găseşti mulţi oameni care nu mănâncă nici măcar o dată pe zi. Dacă nu găsesc nimic de mâncare într-o zi, ne împreună m mâinile şi ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ceva de mâncare“ - aşa arată cea mai simplă legătură între sărăcie, foame şi Dumnezeu.

Cel care ne-o prezintă este Mohammad Aziz - un afgan de 46 de ani, care se prezintă după toate regulile islamice: cu thawb (roba specific musulmană), turban şi barbă. Suntem în D-Ruhma Pashun, un sat din nord, inexistent pe vreo hartă. Mohammad se pregăteşte, ca şi consătenii săi, de iarnă. Este fermier - are câteva oi şi un petic de pământ.

„Nu am bani pentru iarnă. Vara e mai bine, dar iarna trebuie să cumpărăm mâncare şi lemne de foc din Mazar-i-Sharif, oraşul cel mai apropiat. Şi dacă nu avem bani, vom mânca doar o dată sau de două ori pe zi.“

În jurul lui Mohammad stau oameni din aproape toate „clasele“ care populează astăzi Afganistanul. Printre casele din sat, care seamănă cu nişte uriaşe oale de piatră întoarse cu gura în jos, aleargă copiii care încep să descopere ţara în care s-au născut din viteza unei roabe sau a unei mingi de fotbal - care le sunt singurele jucării. Curioşi să-i asculte vorbele, în jurul lui Aziz se adună tinerii care se întorc de la şcoală fericiţi că pot învăţa să scrie şi să citească fără teama de a fi pedepsiţi că nu respectă sharia. Totuşi, ei nu îndrăznesc să viseze că vor vedea vreodată locuri precum Germania sau SUA, ale căror nume le-au buchisit pe hartă chiar la lecţia de geografie terminată de curând.

La porţi încep să iasă femeile pentru care operaţiunea militară anti-Bin Laden a adus două drepturi nesperate: de vot şi de a ieşi pe stradă fără burkha (vălul uriaş care nu lasă la vedere nimic din corpul femeiesc - nici măcar ochii, care se obişnuiesc astfel să privească lumea printr-o vizetă de plasă).

La o distanţă politicoasă, dar atent calculată, rămân soldaţii ISAF, înarmaţi după toate standardele NATO. Nimic nu le poate garanta însă că transportorul blindat Fuchs din care tocmai au coborât îi va apăra de un eventual şi foarte posibil dispozitiv explozibil improvizat, capabil să spulbere şi un tanc.

În cele două zile în care ne-am oprit în nord, două astfel de atacuri au ucis trei soldaţi germani. Militarii îşi văd însă în fiecare zi de patrula lor prin satele din această zonă. Mai trec din când în când şi pentru a face un troc greu de imaginat într-o lume normală: îi oferă lui Mali, şeful satului, câte un lemn de foc pentru fiecare mortieră pe care acesta o colectează împreună cu ceilalţi localnici de pe câmpurile din jurul cătunului.

„Sunt ruseşti. În urmă cu câţiva ani, era o fabrică de rachete în apropiere. A explodat. Iar rachetele, ca şi bombele ruseşti au ajuns aici, pe iarbă. El adună rachetele şi bombele şi le duce într- un loc şi eu le iau de la el. Muniţ ia este în stare de funcţionare şi copiii s-ar putea să încerce să se joace cu ea“, ne explică Marc, comandantul de patrulă, în timp ce ia din mâinile lui Mali o mortieră învelită într-o pungă din plastic.

Vezi video aici: Afganistan - umbra lui Bin Laden nu dispare „TALIBANII“

O eroare gramaticală devenită brand de ţară

Din preajma lui Mohammad Aziz, interlocutorul nostru cu turban, lipsesc însă talibanii. Ei sunt cei care, într-un fel sau altul, i-au adus pe străini în D-Ruhma Pashun, iar pe localnici i-au făcut ceea ce sunt astăzi. Urma talibanilor (Forţele de Coaliţie preferă astăzi să le spună „insurgenţi“) este însă peste tot.

Atât la vedere, în spaima şi în ura din ochii afganilor care le aud numele, dar mai ales ascunsă: printre pietrele de pe jos şi din suflete, prin şcolile din întreaga ţară în care lecţiile se desfăşurau până în 2001 între două atacuri în care, nu de puţine ori, profesorii erau omorâţi în faţa elevilor, în poziţia de tragere în care soldaţii NATO par încremeniţi în fiecare minut, în sărăcia lucie a celor mulţi, dar şi dosită printre banii proveniţi din droguri şi arme din care se nasc milionarii războiului.

După tragedia din 11 septembrie 2001, talibanii au devenit un sinistru „brand de ţară“ pentru Afganistan. Un stat aproape necunoscut până atunci lumii occidentale, dar bine-cunoscut ruşilor care, timp de 10 ani, au încercat să-l cucerească, iar în 1989 s-au declarat înfrânţi. Odată tancurile ruseşti plecate, drumul a fost deschis pentru ascensiunea celor pe care de şapte ani lumea întreagă îi numeşte „talibani“.

Culmea este că acest termen este incorect, după cum ne lămureşte chiar un român: „«Taliban» înseamnă «studenţi» în paştună, limba populaţiei majoritare. «Talibani » este, aşadar, pluralul pluralului, deci este greşit“, ne explică, răbdător, locotenentcolonelul Constantin Popescu, unul dintre militarii care îşi efectuează misiunea în Afganistan în Cartierul General ISAF, din Kabul, centrul de comandă al operaţiunilor militare.

TROC. Lemne de foc contra bombe, soluţia afganilor pentru a trece iarna SIMBOL

Cu Bin Laden nu se termină problemele

Mai mult decât gramatica, „talibanii“ au sfidat, în numele legii islamice, toate celelalte legi omeneşti: au ucis în numele unui Dumnezeu al cărui Cuvânt l-au tradus în cel mai crud mod posibil, au furat, au confiscat cu totul o ţară timp de şase ani - între 1996 şi 2001. Nicio armată nu a venit însă pentru a le curma sinistra domnie până când Osama bin Laden nu a devenit suspectul numărul 1 după atacurile de la World Trade Center. Deşi nu l-au găsit nici până astăzi, capturarea lui Bin Laden a devenit, cel puţin la nivel oficial, o operaţiune secundară, după cum ne spune purtătorul de cuvânt al ISAF, generalul canadian de brigadă Richard Blanchette: „Osama bin Laden e doar un om. Este un simbol, e adevărat, şi poate că într-o zi va fi capturat şi el şi va veni şi sfârşitul lui Osama bin Laden. Va fi acela sfârşitul problemei? Nu, nu va fi. Trebuie să ne concentrăm la ce e important: îmbunătăţirea vieţii oamenilor din Afganistan“. ESTIMĂRI Cifre neclare pe ruleta vieţii şi a morţii

Când ies însă pe poarta bazei militare, soldaţii constată că pe străzile Kabulului sau în sate precum D-Ruhma Pashun lucrurile sunt mult mai complicate. Ei trebuie, într-adevăr, să îmbunătăţească viaţa oamenilor, dar nimeni nu ştie câţi locuitori are astăzi Afganistanul. Ultimul recensământ a avut loc în 1979, când la numărătoare au ieşit peste 13 milioane. În estimările internaţionale, astăzi populaţia ar fi ajuns la 31 de milioane. Dintre aceştia, aproape jumătate trăiesc cu mai puţin de 40 de cenţi pe zi. Mulţi, mai exact 80.000 până acum, şi-au căutat salvarea din foame înrolându-se în Armata Naţională Afgană, dar nimeni, nici măcar oficialii militari, nu poate spune cu certitudine câţi dintre ei sunt infiltraţi acolo chiar de insurgenţa în al cărei portofel intră în fiecare an între 50 şi 200 de milioane de dolari din traficul de droguri. În final, Afganistanul este ţara în care nimeni nu poate număra nimic - nici măcar oamenii, banii sau morţii (nu există nicio estimare oficială a civililor ucişi în acest război). Toate aceste incertitudini fac parte dintr-un pariu care aminteşte de cel al lui Pascal, filosoful care a mizat pe existenţa lui Dumnezeu, pentru că, în cazul în care s-ar fi înşelat, nu ar fi pierdut nimic, dar, dacă ar fi câştigat, cucerea o lume întreagă. Fiecare soldat, fiecare femeie, copil sau bărbat afgan cu care am vorbit în Afganistan era gata să parieze că această ţară îşi va găsi, la un moment dat, pacea. Numai că, spre deosebire de Pascal, toţi aceştia îşi pun gaj în fiecare zi propria viaţă. MÂINE ÎN Evenimentul Zilei Armata Afgană Tinerii luptători, între sigla NATO şi kalaşnikovul rusesc