Așadar, cum trăim, totuși, ca oameni într-o lume ca aceea a porcilor spinoși înfrigurați? Ce anume ne-ar face să suportăm o asemenea lume? Schopenhauer, sarcastic, ne dă un răspuns cît se poate de practic: să învățăm cum să avem întotdeauna dreptate. Mă grăbesc imediat să precizez că „a avea dreptate” nu înseamnă, în acest context, „a susține adevărul”, ci „a învinge într-o dezbatere”.
De altfel, Schopenhauer își începe lecția regăsind distincția pe care anticii o marcau foarte precis între filozofie (arta de găsi adevărul) și retorică (arta de a convinge). Mai ales după Kant, ne spune Schopenhauer, toată lumea părea a fi preocupată de logică, de arhitectura argumentului, de adevăr și veridicitate. Nu e bine, vrea să ne spună mai departe Schopenhauer, pentru că în lumea porcilor spinoși dezbaterile se cîștigă cu retorică, nu cu filozofie. Nu trebuie să fii preocupat de adevăr, ci de capcanele, abuscadele și loviturile neașteptate îndreptate spre preopinent. O teză se suține cel mai bine prin distrugerea celui care susține contrariul. Teza pe care o susține cineva e ca un fel steag - în nici o luptă focul nu se concentrează pe steag, ci pe soldatul care îl susține. După ce cade soldatul, și steagul se prăbușește în noroi. Așa se cîștigă războaiele. Adevăratele războaie sînt cu alți oameni, nu cu ideile lor.
Această lecție apare într-o carte pe care Schopenhauer a publicat-o în 1831, intitulată „Eristische Dialektik: Die Kunst, Recht zu Behalten”. Astăzi, în mai toate limbile în care este tradusă, inclusiv în românește, această carte poartă titlul „Arta de a avea întotdeauna dreptate sau dialectica eristică”. Editorii i-au intuit exact potențialul cînd, așa cum se vede, au inversat titlul. Dacă titlul ar fi fost, așa cum ar sugera o traducere fidelă, „Dialectica eristică: Arta de a avea dreptate”, produsul editorial n-ar fi fost atît de interesant, căci „Dialectica Eristică” sună mult mai puțin comercial decît „Arta de a avea întotdeauna dreptate”. Cîți cumpărători să știe că „eristică” vine de la Eris, reprezentarea mitologică a discordiei, și că Schopenhauer numea „dialectică eristică” un set de stratageme pentru o dispută arțăgoasă împotriva argumentelor unui preopinent? Instinctiv, editorii au procedat foarte schopenhauerian punînd în față subtitlul german, așa că nu trebuie blamați. Nevoia omului de a avea întotdeauna dreptate, exact ceea ce speculează editorii oferind acest titlu, este una dintre forțele cele mai puternice care îi mînă pe oameni prin viață, iar Schopenhauer, filozoful tuturor acestor tendințe adamice care constituie, de fapt, ființa noastră socială, nu o putea rata tocmai pe aceasta. Cartea conține, structurat, 38 de stratageme prin care poți să repurtezi victoria într-o dezbatere, după ce autorul așează, ca să zic așa, cîmpul tactic printr-o introducere intitulată „Fundamentele oricărei dialectici”. Totuși, am greși dacă am citi această carte ca pe un fel de manual de luptă, ca pe una dintre acele cărți care umplu librăriile astăzi, despre cum să fii inteligent, cult, sănătos, bine făcut, părinte, bunic, plin de succes, plin de bani sau mai știu eu cum. Cartea aceasta este, totuși, o carte de filozofie, pentru că subîntinde o viziune despre lume și oameni.
În primele rînduri ale cărții scrie așa:
„Înainte de toate, trebuie luată în considerare esența oricărei dispute, ceea ce se întîmplă cu adevărat într-o dispută de argumente. Adversarul - sau noi înșine, e totuna - a enunțat o teză. Pentru a infirma avem la îndemînă... etc. etc. etc.” Mie mi se pare că întreaga carte trebuie citită înfiorat de perspectiva că, la limită, toate aceste stratageme prin care îi poți învinge în dezbatere pe ceilalți pot fi folosite de tine singur și asupra ta. În dialogul interior, acolo unde dezbați tu cu tine însuți, o parte a ta poate s-o lovească pe cealaltă cu stratagemele distrugătoare ale lui Schopenhauer. Abia așa vedem stratagemele lui Schopenhauer în toată monstruozitatea lor.
Nu pot citi „Arta de a avea întotdeauna dreptate” decît ca pe un fel de manual al căderii noastre, un tratat despre anatomia vanității, o tristă arheologiei a erorii omenești. Ceea ce, de fapt, și este pretenția de a avea întotdeauna dreptate.
Inevitabil, cînd ridici ochii dintr-o carte dai de lumea în care trăiești. Unii – mai înțelepți, din cîte îmi dau seama pe măsură ce îmbătrînesc – nu-și mai ridică ochii din cărți. Ceilalți, furați de ale lumii, ajung cu greu să-și mai plece ochii în vreo carte. La mijloc, sînt și cei care, ca mine și, bănuiesc, ca dumneavoastră, cititorii acestor rînduri, se luptă cu sine să vadă și cartea și lumea. O luptă dură, pentru că prima impresie este că nimic de folos nu vine din cărți. Și trăim o vreme în care prima impresie rămîne definitivă. Ei bine, după ce citești acest Schopenhauer și vezi lumea românească de azi, rămîi frapat de impresia că înțelegi mai bine ce vezi și ce auzi. Cam toate disputele României de azi sînt eristice. Efectul, pe care filozoful poate că nu-l bănuia, este că ideea a decăzut atît de mult, încît nu mai contează. Ceea ce interesează exclusiv este persoana. Și, cum lumea e plină de păcătoși – e drept, unii mai ticăloși decît alții, dar toți păcătoși – este din ce în ce mai ușor să învingi în dezbateri, dar și din ce în ce mai greu să ai dreptate. Vă veți întreba, poate, ce-i de făcut? Dacă vă interesează, cît de puțin, adevărul și dacă aveți o minimă grijă de propria dumneavoastră igienă interioară, vă veți pune această întrebare. Răspunsul, zău, nu-l știu. Pentru că nu-mi dau seama dacă e mai important pentru noi, cei de acum și de aici, să avem dreptate sau să convingem pe ceilalți.
Recomandările noastre
