Adrian Năstase a publicat pe blogul personal prima postare după eliberarea de la penitenciarul Jilava.
După primele patru zile în libertate, fostul premier a scris pe blog despre cum se ”re-obișnuiște” cu viața după închisoare. Totodată, el a reiterat faptul că motivele din spatele încarcerării sale au fost politice și că ”scopul acestor procese a fost politic – lipsirea de libertate şi eliminarea din spaţiul politic a unui adversar care, după alegerile din 2004, era în continuare preşedinte al Camerei Deputaţilor şi preşedinte executiv al PSD şi posibil candidat la următoarele prezidenţiale”.
Ziua de joi, 21 august, a fost o zi complicată pentru mine. Dezbaterea de la trbunalul Buftea, aşteptarea, despărţirea de ceilalţi “pacienţi” – cu care împărţisem săptămâni şi luni de viaţă în claustrarea de pe “scurtă” din penitenciar, ieşirea pe porţile închisorii, întâlnirea cu jurnaliştii şi, mai ales, reîntâlnirea cu familia.
Multe dintre detalii le voi păstra pentru mine. Cu timpul va voi poveşti însă unele experienţe, unele gânduri. Am recitit, în alt fel, “Jurnalul fericirii”, am citit mult despre Arsenie Boca sau despre Valeriu Gafencu.
Poate ar fi cazul să explic şi să regret o anumită apropiere între dosarele mele şi situaţia deţinuţilor politici din anii comunismului. Există o anumită confuzie între noţiunile de deţinut politic, dosare politice (sau cu finalitate politică) şi condiţiile de detenţie.În opinia mea, au existat, din păcate, dosare cu finalitate politică şi după Revoluţie. Ele au avut ca scop scoaterea de pe “teren” a adversarilor politici. La fel s-a întâmplat şi în România interbelică sau în cea de după război. În timpul comunismului, acest lucru s-a întâmplat la o scară mult mai mare. Eu am argumentat de ce dosarele mele aveau o finalitate politică – de la plângerea către parchet a Monei Muscă şi a co-preşedinţilor Alianţei DA până la orchestrarea unor procese mamut cu aproape 1000 de martori şi care au dus la condamnarea mea pe baza unor probe indirecte şi prin raţionamente “logico-juridice” sau pe baza unor bancnote -“corp delict” tipărite după 2 ani în SUA. Unii au spus că dosarele în care am fost condamnat nu sunt politice, că sunt de drept comun. E adevărat, termopanele, bideurile, “trofeul calităţii” nu sunt politice în sine dar scopul acestor procese a fost politic – lipsirea de libertate şi eliminarea din spaţiul politic a unui adversar care, după alegerile din 2004, era în continuare preşedinte al Camerei Deputaţilor şi preşedinte executiv al PSD şi posibil candidat la următoarele prezidenţiale. Chiar nu este clar ce s-a întâmplat? Şi în perioada comunistă se folosea tehnică acuzaţiilor de drept comun (homosexualitate, etc) pentru a acoperi finalitatea politică. Asemănările încetează când discutăm însă despre CONDIŢIILE de deţinere. În perioada anilor ’50 şi ’60 – în special – aceste condiţii erau cumplite (la Piteşti – celebrul centru de “re-educare”-, la Aiud, la Gherla, la Jilava, etc). Am fost în câteva rânduri la Fortul 13 de la Jilava şi ştiu ce spun (dincolo de memoriile unor deţinuţi care au trecut prin acele locuri). După trecerea penitenciarelor de la Ministerul de interne la Ministerul justiţiei, după Revoluţie, condiţiile de detenţie în penitenciare s-au schimbat radical. Sigur, a fost şi presiunea Consiliului Europei, a CEDO sau a Comitetului împotriva torturii. Lipsirea de libertate are însă aceleaşi caracteristici şi efecte. Am făcut aceste precizări în special din respect pentru cei care au suferit în închisorile comuniste – oameni politici, preoţi, intelectuali de tot felul şi care au suferit torturi fizice şi psihice greu de imaginat.
Acum mă aflu la Cornu. Ieri, nu am deschis calculatorul şi nu am răspuns la mesaje. Am stat cu familia mea şi ne-am bucurat de liniştea locului. Mă re-obişnuiesc să nu mai aud dimineaţă sunetele celor două uşi de metal care rămâneau închise pe timpul nopţii. Mă re-obişnuiesc să nu mai aud, din curtea de plimbare, înjurături sordide. A fost încă o încercare…
Va mulţumesc că aţi fost alături de mine, în tot acest timp. În Norvegia, locuitorii aprind mici luminiţe în ferestre pentru călători, pentru că aceştia să nu se simtă singuri. Mesajele voastre, pe blog sau pe Facebook, m-au însoţit în această călătorie prin “deşert”.