Bum bum bum! Bum bum bum! Bum bum bum!
Daca ati primit in piept tunetul nascut din mii de talpi lovind simultan podeaua, daca ati asteptat declansarea fulgerului urland, dar fara sa va auziti propriul urlet, daca ati simtit zvacnind in tample nelinistea dinaintea furtunii si clocotul unei mari pline de trupuri, daca ati vazut o punte de lemn scufundandu-se incet intre bratele naufragiatilor, daca ati trait toate acestea intr-o banala sala de concert inseamna ca, undeva prin anii ‘80, ati fost la Iris.
Pentru ca alaturi de Nelu, inainte de Valter si de Boro, dar dupa Lechinteanu sau Chifiriuc, au fost Nutu, Marti, Adi Ilie, apoi, la un popas, a urcat in trenul fara nas si Ochescu. Ca pasarile cantatoare au mai plecat ori ca s-au izbit de catarg, peste toate a plutit o voce pura si taioasa ca diamantul, care iti ridica parul pe brate si-ti ingheta sangele in vine.
Tipatul lui Cristi se inalta acolo unde pescarusii poposesc doar o clipa, impingea sunete ireale in panzele corabiei, cuprinzand pamantul pe ape. Si poate ca ati navalit spre scena Polivalentei cand Minculescu s-a intors in trupa, iar nebunia n-a putut fi oprita decat aprinzandu-se lumina in sala, altfel lava era gata sa curga pe strazi, si poate ati cazut cu podeaua scenei ori ati iesit prin usi la Victoria, si poate ati luat niste pumni in carca de la muncitorii de langa „infratirea intre picioare”.
Iar daca n-ati fost acolo, nu-i nimic. Ultima toamna inca n-a sosit. Corabia navigheaza mai departe spre ziua, chiar daca primul val s-a spart demult de mal, intr-o mare de iubire... bum bum bum!... bum bum bum! ... (Mai multe despre Iris, pe www.adriangeorgescu.ro)