Acum câțiva ani, o televiziune care și-a făcut un scop din promovarea multiculturalismului și corectitudinii politice publica pe site-ul său un articol referitor la un studiu al cercetătorilor britanici și germani publicat sub egida prestigioasei Universități din Oxford și intitulat „A Genetic Atlas of Human Admixture History” (“Un atlas genetic al istoriei amestecurilor dintre oameni”).
Potrivit acestui atlas, „românii n-ar fi rude cu vecinii bulgari sau sârbi, ci cu lituanienii, grecii, ciprioții și sirienii”. Un prilej excelent pentru ca ziariștii noștri progresiști să se întrebe malițios “suntem sau nu nepotii dacilor si romanilor? (...) Trebuie sa schimbam manualele de istorie?”.
Nu știu dacă autorii articolului dau dovadă de rea-voință. Propaganda progresistă are o fixație pe tema faptului că, la urma-urmei, toți suntem imigranți și nu există neamuri pure. Ceea ce, până la un punct, chiar e adevărat. Totuși, cărțile de istorie nu trebuie schimbate, pentru că, în opinia mea, chiar spun o bună parte din adevăr.
În primul rând, înrudirea cu grecii, ciprioții și sirienii este cât se poate de normală (după cum este firească și înrudirea de mai mică amploare cu alte populații precum italienii din sud, sirienii, egiptenii și iordanienii). Colonizarea romană, factor esențial al romanizării lingvistice a populațiilor supuse, inclusiv a dacilor, s-a bazat pe aducerea de coloniști din întregul imperiu, nu neapărat de pe cele șapte coline ale capitalei.
Cu alte cuvinte, înrudirea cu toți cei de care am amintit mai sus este cât se poate de normală încă de la începutul formării poporului român (când în imperii se aflau toate aceste seminții), ca să nu mai pomenim de perioada fanariotă de pildă. Ați remarcat bine, mai avem de rezolvat o problemă!
Ce facem cu finlandezii și, mai ales, cu lituanienii? Ei bine, tocmai aceste așa-zise probleme reprezintă scopul articolului de astăzi. Știu că teoria pe care o voi prezenta astăzi va irita multă lume, inclusiv de daciști, dar cred că reprezintă o posibilă explicație a înrudirii dintre români și lituanieni, pe care par să o scoată la lumină studiile genetice contemporane.
Iată despre ce este vorba! În cartea “Die thrakisch-und dakisch-baltischen Sprachbeziehungen”, publicată în 1969 de Academia Bulgară de Știință, cercetătorul Ivan Duridanov avansează o ipoteză interesantă cu privire daci și traci, sugerând că anumite elemente și structuri de vocabular de o asemănare izbitoare, precum și unele dintre caracteristicile exclusive ale limblori traco-dacă și pre-baltică ne permit să tragem concluzia că. în istoria timpurie a regiunii baltice, dacii și tracii s-au învecinat cu strămoșii lituanienilor și ai letonilor din zilele noastre (aceste popoare vechi au participat, de altfel, și la sinteza care a dat naștere altor popoare, precum finlandezii).
N-am să intru în prea multe amănunte savante. Am să mă rezum la două citate din articolul „Daci și Tracii, popoare baltice de sud” al lingvistului Harvey E. Mayer, care duce și mai departe această teorie. Evident, din limba traco-dacă s-au păstrat prea puține elemente pentru ca această teorie să se bucure de o bază de lucru adecvată.
Harvey E. Mayer a găsit însă niște argumente interesante în lucrarea predecesorului său. „Duridanov crede că putem să ne imaginăm că însuși numele dacilor este legat de cuvintele lituaniene dakyti (agitat, care produce dezordine) sau dvaknoti (a acționa necugetat) sau chiar dvakas, dvokas (miros), sugerând că numele dakoi (dacii) înseamnă „veșnic pe fugă. Neliniștit, fără odihnă”. Cât privește asemănarea dintre română și albaneză, iată ce susține Mayer:
„Ca să ajungă în Balcanii de Est, popoarele baltice pre-tracice și pre-dacice au fost nevoite să treacă prin Carpați, unde locuiau strămoșii albanezilor. Presupun că ei au capturat o parte din pre-albanezi și i-au adus cu ei în balcanii de Est ca sclavi. Mulți pre-albanezi au fugit spre vest, în munți, și s-au ascuns.
Din aceste puțin ospitaliere și sărace regiuni, unii dintre ei au traversat Marea Adriatică spre Italia și au devenit cunoscuți ca Messapieni. Ceilalți au rămas în Balcanii de Vest și au fost numiți mai târziu iliri, ai căror urmași direcți sunt, cred eu, albanezii de astăzi (…).
Acest scenariu explică anumite corespondențe lexicale native, ne-romanice, dintre română și albaneză. Unele dintre aceste cuvinte sunt de origine tracă și dacă, iar strămoșii albanezilor le-au învățat de la stăpânii lor daci și traci”. Evident, teoriile cercetătorilor Duridanov și Meyer sunt doar o ipoteza de lucru, nicidecum vreun adevăr absolut.
Ar fi, însă, cred eu, un lucru bun ca lingviștii români să se aplece și asupra ei. Nu de alta, dar chiar e foarte straniu că doina, acest cuvânt neaoș românesc, are un corespondent tocmai în daina din îndepărtata Lituanie