Destinul lui Panait Istrati, marele scriitor român interzis pe vremea lui Ceauşescu de cenzura comunistă în principal pentru confesiunea: „Spovedania unui învins”, în care făcea praf URSS-ul, dupe ce, alături de alţi scriitori cu vederi de stânga îl vizitase la invitaţia lui Stalin, i-a unit într-un fel de mică frondă pe actorul Constantin Codrescu şi pe tatăl meu, Ion Bălan, pe atunci directorul Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. O conspiraţie care s-a sfârşit cu o premieră controversată, dar şi cu o amintire despre o cutie de bomboane fondante.
Tata, care era şi dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor, era nebun după Panait Istrati. Ca mulţi alţi brăileni, de-altfel. Ştia amănunte dintre cele mai ascunse despre viaţa unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului trecut, cel pe care Romain Rolland l-a nunmit: „Un Gorki balcanic”. Avea pe lângă masa lui de lucru de acasă, toate cărţile scrise de Panait Istrati, inclusiv „Spovdania”, dar şi toate exegezele despre el, răspândite în general pe jos, spre disperarea maică-mii. Cărțile erau pline de hârtiuţe cu adnotări, puse semn pe la diferite pagini.
Eram la liceu, când m-a prins citind „Copilăria lui Adrian Zograffi”, subtilizată din maldărul de cărţi din jurul biroului lui și băgată în manualul de Algebră. Algebra era ideală pentru ascuns alte cărţi în spatele ei, pentru că avea coperţile mari şi tari, din carton. La matematică eram pe dinafară complet şi preferam, în loc să pierd vremea încercând să învăţ ce nu pricepeam deloc, să citesc ce-mi plăcea.
Panait Istrati m-a fascinat şi pe mine din prima clipă, de la primul rând scris de el pe care l-am citit. Nu ştiu de ce, după fiecare lectură, simţeam nevoia să merg şi să mă plimb un pic prin locul pe care îl descria sau unde se petreceau întâmplările minunate pe care le povestea. Le alăturam mereu poveştilor pe care mi le spunea, despre Brăila interbelică, bunicul meu, care a fost hamal în port.
Când tata m-a prins trişând matematica, nu m-a certat. Fără să mi-o arate făţiş, l-am simţit chiar bucuros. A urmat un dialog scurt: „Îţi place?” „Matematica? Nu!” „Nu matematica. Crezi că eu sunt maică-ta să o păcăleşti cu Algebra aia? Panait Istrati. Îţi place?”. Atunci am folosit un neologism, că doar vorbeam ca între intelectuali: „Este fascinant”! De atunci, cu acordul lui taică-meu, s-a ales praful de înaintearea mea pe calea cunoaşterii matematicii. Dar sub îndrumarea lui, l-am descoperit pe Panait Istrati.
Într-o zi, când mama se supărase rău că se tot împiedica de cărţile răspândite pe jos şi-i reproşase: „Chiar trebuie ca totul să fie vraişte? Nu le poţi pune în bibliotecă?”, tata i-a spus uşor complice: „Scriu o piesă despre Panait Istrati”.
În altă zi, l-am auzit pe tata că trebuie să plece până la Bucureşti şi că trebuia să-şi rezerve bilet cu loc. Aveam o maşină, dar benzina era cu cartelă şi un drum Brăila-Bucureşti însemna epuizarea raţiei pe acea lună. După aceea l-am auzit vorbind la telefon cu cineva: „Vin mâine, nene Puiule. Cu piesa. Da, e aproape gata. Dar trebuie să ne mai sfătuim cu câteva amănunte”.
Atât mi-a trebuit. A doua zi de dimineaţă, când aştepta trenul, tata s-a trezit cu mine lângă el pe peron. „Ce-i cu tine”? „Merg şi eu la Bucureşti” „Ai bilet”? Unde s-a mai pomenit elev sau stundet, să meargă cu trenul pe vremea aceea, altfel decât cu naşul? „N-am”! „Atunci nu eşti cu mine”! Am stat pe holul vagonului. În compartiment, tata, pe măsuţa de la geam, tot corecta câte ceva prin hârtiile pe care le răsfoia, scoase dintr-un diplomat ce părea făcut din tablă de inox, foarte la modă la vremea aceea.
În Gara de Nord ne aştepta actorul Constantin Codrescu. Impecabil cu ţinuta lui de intelectual rasat. Venise cu maşina să ne ia. El mai făcea rost de benzină. Celebritate, de!
Tata l-a rugat ca, înainte de a se apuca de lucru (deci, intuisem bine, lucrau la piesă), să trecem pe la mătuşă-mea, sora maică-mii, că-i adusese o sacoşă cu câte ceva de-ale gurii, mai uşor de procurat la Brăila decât la Bucureşti. Pe vremea aceea era cam foame. Am plecat din gară. Ei doi în faţă, eu, pe bancheta din spate cu gura căscată, fascinat – mamă ce-mi mai plăcea cuvântul ăsta – de personalitatea marelui actor.
Imediat au început să vorbească despre viitoarea piesă. În contradictoriu, dar fără să se certe, deocamdată. Mătuşa mea locuia undeva, lângă Piaţa Piptănari, pe la Cimitirul Bellu. Aşa că de la gară, am luat-o prin labirintul de străduţe în pantă de prin spatele autogării Filaret. La fiecare intersecţie, tata, abia coborât din trenul de Brăila, îi dădea indicaţii lui Nenea Puiu, bucureştean get-beget, pe unde să o ia: „Nene Puiule, la dreapta, Nene Puiule, pe aici înainte până la al doilea colţ…” La un moment dat, marele actor s-a enervat şi, cu vocea lui profundă şi expresivă, l-a întrebat pe tata: „Coane Ionică, îţi mai aduci aminte că pe vremea noastră erau nişte fondante foarte bune? Se numeau Laura”. Tata a dat afirmativ din cap. „Îţi aminteşti că pe cutie era o blondă superbă?” „Da”! „Casa galbenă, de colo din colţ, o vezi?” „Da”! „Ei bine, pe fata de pe cutie, chiar Laura o chema, era amanta mea şi locuia în casa de acolo. Veneam destul de des la ea. Aşa că nu-mi mai da indicaţii, că nimeresc pe aici şi beat, şi treaz, şi ziua şi noaptea”.
Tata nu a mai zis nimic până la mătuşă-mea. După, am mers la „Caru’ cu bere” unde s-au certat de-a binelea. Ceartă din care am învăţat o groază de lucruri despre Panait Istrati, dar şi despre arta de a pune în scenă o piesă de teatru. Constantin Codrescu urma să o regizeze.
După două luni, piesa „Martor şi judecător”, în regia lui Constantin Codrescu, autor Ion Bălan, avea premiera, iar peste o săptămână era distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor. Peste altă lună, era difuzată la TVR, păcălind cenzura.
Personajul Laura, nu apare nicăieri în piesă, deşi după cum ne-a descris-o Nenea Puiu, era o combinaţie între Neranţula, Kira Kiralina şi Ţaţa Minca.