Fostul lider ţărănist a murit aseară, la 94 de ani. Ion Diaconescu, unul dintre cei mai importanţi oameni din PNŢCD, suferea de hipertensiune arterială şi afecţiuni ale inimii. Acum patru ani, Ion Diaconescu a mai fost internat la spital.
Pe 25 august, chiar în ziua când împlinea 94 de ani, reporterii EVZ, Horia Tabacu şi Adrian Pătruşcă, au stat de vorbă cu Ion Diaconescu, acesta fiind ultimul interviu acordat presei.
FELICITĂRI PE RAMURĂ
EVZ: V-au sunat mulţi astăzi, de ziua dumneavoastră? Ion Diaconescu: M-au sunat care îşi mai aduc aminte...
De la partid nu v-au sunat şefii ăştia noi? Păi, de la partid, depinde ce ramură. Ramura la care am dat şi eu binecuvântarea, asta a lui Ciorbea, m-au sunat. Îi mai aştept, mai vin pe-aici.
Ceilalţi, ramura Pavelescu, nu sună... Nu m-au atacat, dar în orice caz, nu sună. (Aurelian Pavelescu a pierdut bătălia la Congresul PNŢCD din iunie, în favoarea lui Victor Ciorbea. De atunci, tace şi coace. Unitatea partidului e încă un vis.)
Ce program aveţi acum? Câte ore dormiţi noaptea? Programul meu? Mă uit la televizor. Dorm ce n-am dormit toată viaţa mea. Adorm uitându-mă. Nu mai pot nici citi, nu mai văd bine. Nu mai pot nici auzi bine. De-aia spun că sunt expirat.
La televizor la ce vă uitaţi? Mă atrag probleme din astea politice. Şi sportive, mă uit la meciuri de fotbal...
Cu ce echipă ţineţi? Cu nici una, mă uit la spectacol.
Prieteni de vârsta dumneavoastră aveţi? Mai sunt la partid... E Gabi Ţepelea. El e cu un an mai mare ca mine. În general, mai sunt la partid, dar toţi sunt din generaţii mai tinere. Din generaţia noastră e, cu totul excepţional, câte unul rămas. Deci eu nu mai am nici o putere. Nici credibilitate nu mai poţi avea... Oamenii nu te cunosc...
Pe dumneavoastră vă mai cunosc oamenii... Mă mai cunosc... Dar care? Tot ăştia din generaţia mea. Tineretul nu mă mai cunoaşte.
Din casă ieşiţi? Ies numai condus. Am şi un baston şi merg numai puţin în jurul blocului, că picioarele nu mă mai ajută, nici plămânii. După ce am făcut două tururi, nu mai pot, obosesc, suflu greu. Şi cu dumneavoastră, dacă chestia asta (interviul - n.r.) mai continuă, încep să gâfâi. "Maniu numai de noi nu avea timp"
Staţi mai mult în Bucureşti sau la Boţeşti (satul natal din judeţul Argeş - n.r.)? În Bucureşti mai mult, că la Boţeşti trebuie să stau cu cineva, să-mi facă de mâncare. Nu e nici calorifer, nu e căldură. Vara e mai bine. Chiar am în program să mai merg acuma. (Către un invitat de o vârstă apropiată cu sărbătoritul: Tu nu mergi pe la ţară? - Invitatul: Mai mergem, mai mergem...Să vedem...) Cum era în copilărie la Boţeşti? Eu am avut o copilărie mai întortocheată. Am început-o în comuna Cândeşti (judeţul Dâmboviţa), la tatăl meu de naştere, preotul Popescu. Între timp am fost adoptat de o soră a lui tata, soţia preotului Diconescu din Boţeşti. Dar amintirile mele merg mai ales spre Liceul Mihai Viteazul, unde am stat internat opt ani.
Sunteţi nepotul lui Ion Mihalache. Al doamnei Mihalache, care era verişoară cu mama. Dar prieteni buni, ei între ei. Că Mihalache a pornit-o de jos, fiind învăţător. La războiul mondial, când s-au deschis porţile democraţiei, a pornit-o la drum, a înfiinţat partidul şi în primul rând s-a sprijinit pe familie. Cum i-aţi cunoscut pe Maniu şi Mihalache, în ce relaţii aţi fost? Pe Maniu... Era o diferenţă mare de vârstă. Eram tânăr elev, Maniu numai de noi nu avea timp. Pe Mihalache, în schimb, fiind în familie, l-am cunoscut bine, am atâtea amintiri... Venea la masă la ziua dumneavoastră? Nu venea el... Era diferenţă, şi ca vârstă, şi ca poziţie socială... Eu ce eram? Un elev de liceu...
Cum şi-a tăiat Monarhia craca de sub tron EVZ: Dacă îl aduceaţi pe Rege în 1996, nu se schimba ceva? Se scurta toată perioada aceasta de tranziţie. Multă lume se aştepta ca asta să se întâmple: după ce a câştigat Emil Constantinescu să se fi dat într-un fel sau altul de-o parte şi să îl lase pe tron pe Regele Mihai! De ce nu s-a întâmplat aşa? Ion Diaconescu: Cred că Regele a pierdut mult din popularitate... Succesiunea la tron a fost o piedică care i-a adus deservicii Regelui. Am trimis o scrisoare... Nu eu, cei care se considerau regalişti. Şi Coposu era considerat ca atare şi el. Am trimis la Versoix o scrisoare făcută de grupul acesta, au apelat la mine să o trimit.
SCRISOARE
"Prin primăvara anului 1997, am primit o scrisoare adresată regelui, redactată de un comitet promonarhic constituit iniţial în jurul lui Corneliu Coposu în timpul vieţii acestuia şi mi se cerea să semnez scrisoarea ca succesor al lui Coposu . Printre membrii comitetului respectiv îmi amintesc de Dan Grigore, Alexandru Paleologu şi Doina Cornea. Autorii scrisorii erau preocupaţi tot de problema succesiunii la tron şi-i propuneau Regelui să se conducă după statutul Regelui Carol I. Acest statut, pornind de la faptul că Regele Carol I n-avea moştenitori direcţi de sex bărbătesc, a prevăzut ca acesta să meargă în Germania, la fratele său mai mare, din Casa de Hohenzolern Sigmaringen şi să adopte pe al doilea născut al acestuia care a devenit moştenitor şi viitorul Rege Ferdinand. Eu am considerat însă această formulă depăşită, trecuseră patru generaţii de atunci şi formula nu avea nici o susţinere în opinia publică românească. În schimb, după vizita familiei regale din 1992, la care participase şi micul prinţ Nicolae, copilul uneia dintre fiicele Regelui, se crease un foarte puternic val de simpatie în favoarea acestuia şi toate cercurile monarhiste îl considerau drept posibil moştenitor al tronului. După ce le-am prezentat argumentele pentru această soluţie, autorii scrisorii au fost de acord cu formula susţinută de mine şi au convenit să modifice scrisoarea în acest sens, propunând ca soluţie principală nominalizarea micului prinţ ca moştenitor al tronului, menţinându-se în subsidiar şi soluţia lor iniţială privind aplicarea statutului Regelui Carol I. Scrisoarea astfel modificată a fost semnată de mine şi predată iniţiatorilor pentru a fi înmânată Regelui." (Ion Diaconescu - După revoluţie, Editura Nemira 2003)
Ce cereaţi în scrisoare? Urmaş la tron. Ăştia îl propuneau pe unul din Germania, ca repetând figura cu Carol I. Eu discutasem cu Coposu de multe ori problema asta. Nu era satisfăcut nici el, de problema succesiunii.
Dar dumneavoastră pe cine aţi fi dorit succesor la tron? Pe Prinţul Nicolae? Pe ăla micu'? Pe el. În 1992, de Paşti l-au salutat un milion de oameni. Da' dumneata de unde ştii asta?
Eram reporter la Dreptatea. Eram pe stradă. Am fost şi în biserică la Sfântul Gheorghe. Când au venit ei atunci, şi ne-am dus la Biserica Sfântul Gheorghe, eram tot statul major al par tidului. Era prima dată când venea Regele. Şi a durat venirea Regelui vreo două ore, că a venit pe jos şi dădea mâna cu lumea. Lumea, aşa, fără a avea multă convingere... (Sugerează că doar curiozitatea ar fi scos pe străzi un milion de oameni. Ca martor ocular al tuturor acelor evenimente din aprilie 1992, ştiu că este nedrept. Dimpotrivă, pe străzi era un entuziasm nebun. Simt în tonul său o răceală, pe care peste scurt timp aveam să o înţeleg. De altfel, în memoriile sale, ceea ce scrie este mai aproape de realitate. Şi radical diferit de modul în care ne povesteşte acum. Se vede că la data scrierii memoriilor, Ion Diaconescu era încă activ politic. La ora interviului, este doar un om bătrân, care nu îşi mai cenzurează antipatiile.)
"Vizita Regelui în ţară cu ocazia Paştelui, din 1992, a fost un veritabil triumf al curentului monarhic şi ne-a întărit convingerea că prin prezenţa regelui în patrie şi cu o propagandă adecvată, monarhia poate fi recuperată." (Ion Diaconescu - După revoluţie, Editura Nemira 2003)
...Şi acolo (în Biserica Sfântul Gheorghe - n.r.) noi ne şi întrebam atunci, Regele, Regele, dar şi el este în vârstă, care e succesorul lui, că el are numai fete? Şi a apărut el, Regele, cu Regina şi cu copilul ăsta...
Prinţul Nicolae... Lângă mine şedea. Şi l-am întrebat... Parcă în franceză vorbea, nu mai ţin minte... Mi-a spus cum îl cheamă, cutare... Domnule, zic, faptul că l-a adus Regele în grupul lui şi l-a lăsat să ia contact... Începusem să-l considerăm moştenitorul tronului...
PUCI
Prinţul Nicolae a fost retrogradat pe locul III
Şi de ce nu a vrut Regele să-l pună moştenitor? Că toată lumea de pe stradă aşa credea... Şi noi, după vizita aia a Regelui, ajunsesem la convingerea că asta e soluţia. Copilul ăla avea vreo opt - zece ani, aşa ceva. În vreo zece ani devine major. (După paranteza cu vizita de Paşti, revine la scrisoarea grupului monarhist. Se petrecea în primăvara lui 1997.) Ăştia propuseseră pe un neamţ. Eu n-am vrut să semnez. Regele a transmis că a primit scrisoarea. A zis că atunci când va veni el de Crăciun în România vom sta de vorbă asupra soluţiei la problema asta. El a venit de Crăciun (în realitate, a venit în vara lui 1997 - n.r.), dar văd că nu mă cheamă. La o reuniune, la Palatul Elisabeta i-am spus: Majestate, aţi promis că de Crăciun veţi sta de vorbă, Da, aveţi dreptate, zice, mâine aţi putea? Şi am fost şi am avut o convorbire cu Regele. Şi ne-am înfundat tocmai la problema asta cu succesiunea. Zice, am văzut propunerea voastră cu prinţul neamţ, şi că el (Regele - n.r.) propune... Pe Margareta... Da. MOŞTENITOAREA TRONULUI
Regina Ana o dorea pe Margareta
Dar cine n-a fost de acord cu Nicolae? Ei s-au consultat, Regele cu Regina, cu familia, sau a luat Regele singur hotărârea? Nu, toată era opera familiei. Când i-am propus pe Nicolae..., a zis, nu, că nu ştie nici româneşte... Dar, zic, parcă Margareta ştie româneşte? Şi e fată de 30 de ani... Şi-mi aduc aminte, stând de vorbă, că a venit Regina...
Când stăteaţi de vorbă cu Regele? Da. Şi a venit Regina: Cât staţi aicea? S-a făcut coadă afară! (Tonul cu care blândul Diaconescu redă cuvintele Reginei este greu de descris. Ca un ordin şuierat, rostit cu un amestec de furie şi dispreţ. De altminteri, se pare că Regina ar fi făcut ceea ce se numeşte "o scenă". Ar fi pătruns ca o vijelie în cabinet, trântind uşile de perete. Ar fi strigat furioasă, suficient de tare cât să audă şi alţi participanţi la recepţie şi bătând cu bastonul în podea, că Diaconescu încearcă să-l convingă pe Rege s-o îndepărteze pe Margareta de la tron. Să facă bine să-l lase în pace că Regele deja a hotărât!) Dumneavoastră eraţi singur cu Regele într-o cameră? Da.
Şi a intrat peste dumneavoastră? Deci aşa s-a creat un curent pro-monarhic, dar cu soluţia asta, Margareta.
Parcă nu prea voia nici Regele... Poate la început n-a vrut, dar când a vorbit cu mine era..., a acceptat... (Invitat: L-au îmbrobodit Regina şi cu Margareta!)
A dat o masă la Palatul Elisabeta. Ne-a invitat şi pe noi, dar eu cel puţin nu mai eram în Bucureşti. Şi atunci s-a pus problema ... (Invitat: să schimbe statutul Casei Regale şi s-o lase pe Margareta).
...În sfârşit, e o problemă în care eu n-am prea vrut să mă implic. Dacă s-ar fi făcut nişte alegeri libere, am făcut noi nişte sondaje, n-avea majoritate în ţară. Avea totuşi un coeficient acceptabil. Dar noi, ce, am fost la putere ca să fim forţă regalistă? Noi am fost la putere cu Convenţia Democrată, care avea vreo 34%, din care noi aveam 19%. Atâta avea PNŢCD, care era principalul partid. Aşa că până la urmă a rămas în suspensie toate chestia asta.
Masa la Palatul Elisabeta a avut loc de Crăciunul lui 1997. Atunci, Regele a anunţat că Margareta este urmaşa sa la tron. Ion Diaconescu pretextează o absenţă a sa din Bucureşti şi nu participă. Ruptura se produsese. Ultimul sprijin important în favoarea monarhiei din mediul politic fusese pierdut. Corneliu Coposu, singurul care, în opinia mea ar fi putut reinstaura monarhia după 1996, murise. Emil Constantinescu, câtă vreme nu mai era cine să-l trimită după ţigări, nu s-ar fi lăsat dus nici mort de la Cotroceni. Cât despre exponenţii curentului monarhist din societatea civilă - Dan Grigore, Doina Cornea, Ana Blandiana etc. - cu toţii au făcut un pas înapoi, scârbiţi de turnura pe care o luaseră lucrurile. Radu Duda, fiul unui apropiat al lui Ion Iliescu, acuzat de relaţii neprincipiale cu Securitatea, pusese şaua pe Casa Regală şi trăgea de toate frâiele, implicând- o în bătălia politică. Se împlineau 50 de ani de la abdicare.
Cum şi-a tăiat Monarhia craca în 1997
Ion Diaconescu la 94 de ani. În capul mesei, zâmbind puţin pierdut. Bătrânul ţărănist se uită cu ochii umezi, uşor uimiţi, spre năvala echipei de la Evenimentul zilei: reporteri, cameraman, fotoreporter. Ne aşezăm la masă, de-a stânga şi de-a dreapta sărbătoritului şi facem loc la scule printre platourile cu salată boeuf, ardei umpluţi cu brânză frământată, pui cu susan...
De jur împrejur, invitaţii, fără să se aşeze la masă, privesc şi ascultă atenţi, gata să intervină. Să dea o mână de ajutor, în cazul în care dragul lor s-ar poticni. Acesta pare şi el puţin speriat: "La vârsta mea, s-ar putea să spun prostii. Sunt expirat". Se anunţa o discuţie liniştită, de bilanţ aniversar. Risc de festivism prăfuit. Chiar anostă. Avea să fie, până la urmă, interviul unei mari dezvăluiri. Ion Diaconescu, despre lagărele comuniste: "ÎN PUŞCĂRIE, BĂTAIA ERA LUX"
Ce v-a ţinut 17 ani în puşcărie? Ce v-a întărit?Speranţa, câteodată chiar convingerea, că lucrurile se vor schimba. În ţară şi în lume...
Credeaţi că vin americanii? Noi trăiam în puşcărie cu speranţa - şi era bine motivată, că, sub raportul forţei materiale, mai tari erau ăia din Vest - că până la urmă această lume a Occidentului ne va ajuta şi pe noi să ieşim din haosul ăsta. Cum să rămânem pentru totdeauna cu ăştia care ne fac numai rău? Eram siguri ca va sosi democraţia. A sosit şi a sosit aşa şchioapă, ca acum, şi după atâta timp. Totul e să nu îţi pierzi nici acum credinţa şi speranţa. Pentru că va veni şi acuma. Unde greşim este durata. Când va veni?
V-au bătut, v-au torturat?La puşcărie? Suficient, mulţumesc lui Dumnezeu! Asta era lux, bătaia... Ion Diaconescu, un ţărănist la Ascensorul Când aţi ieşit din puşcărie ce s-a întâmplat?Întâi am fost trimişi pe Bărăgan. Domiciliu obligatoriu. Aia a fost o tranziţie. Pe urmă am sosit în Bucureşti. Ei, pe Bărăgan, când ne-au pornit acolo, ne-au dat un buletin de populaţie (de identitate - n.r.). Când am venit aici în Bucureşti şi vedeau buletinul ziceau: păi cum, domnule, veniţi din fundul Bărăganului să vă dăm serviciu? Ne-au primit cu dispreţ, cu ură, ca să nu creăm prin prezenţa noastră un capital politic. Îmi aduc aminte că, mergând în căutare de serviciu pe strada Plevnei, unde era întreprinderea Ascensorul, m-am întâlnit cu unul, Secară, cu care fusesem în puşcărie. Atunci a apărut şi unul care era mai mare la Ascensorul. Şi mă întreabă cum e cu serviciul, şi îi spun: păi uite, dom'ne, cum îi spun că vin din puşcărie, mă dă afară. Şi ăla îmi zice, ia staţi, dom'ne, că aici (la Ascensorul - n.r.) nu e important. Şi cred că putem să facem ceva. Aşa m-am angajat. Ca să aflu mai târziu că ăla care fusese numit director de curând fusese ţărănist şi el. Din tineret (Tineretul Naţional-Ţărănesc - n.r.), nu-i mai făcuse dosar. După aia am stat de multe ori de vorbă cu el pe chestii politice. Dumitrache îl chema. Cât aţi lucrat la Ascensorul?Până m-am pensionat. Şi ce făceaţi la Ascensorul?Sunt inginer de felul meu. (Un invitat: A fost şef atelier, dar nerecunoscut.) Cum se uitau la dumneavoastră secretarul de partid, securiştii?Eram supravegheat tot timpul, şi acolo şi afară, în exterior. Se ştiau de către cei de la securitate toate relaţiile noastre. Ion Diaconescu, umbra lui Corneliu Coposu Cu Corneliu Coposu şi cu ceilalţi tovarăşi vă întâlneaţi pe ascuns? Cu Coposu, prin faptul că am fost un an în Bărăgan cu el, domiciliu forţat, şi atunci ne-am împrietenit mai tare, nu puteam să ascund că sunt în relaţii. Şi eram în relaţii cu toată familia lui. La o săptămână, două, îi făceam vizite. M-au anchetat pe chestia asta şi le-am spus că suntem prieteni vechi... Vă simţeaţi supravegheat, vă urmăreau pe stradă, cu Volga? Am descoperit că am telefoanele ascultate, că am aparate de înregistrare. În dosarul de la CNSAS? Şi din dosar dar şi la anchete. (Era chemat periodic la Securitate şi anchetat.) V-aţi pierdut speranţa, prin '82, '83, sau tot mai credeaţi că se va schimba ceva? Văzând că întârzie atât, ştiam că de venit va veni ziua mântuirii, dar mă gândeam că s-ar putea ca eu să nu mai apuc. Mă simţeam, nu ca acum, mai bine, dar în tot cazul...
Aţi fost bolnav? Am fost şi sunt... Am bronşectazie... Plămânii toţi, ciuruiţi, făcuţi varză... (Din cauza asta vorbeşte greu şi oboseşte. Interviul nostru lung a fost, într-un fel, o tortură. A suportat-o senin, ca pe celelalte.) De la închisoare? De la închisoare. Când m-am eliberat nu mi-a putut face un regim care să mă vindece. Unii mi-au propus operaţie... O ţin aşa, cu medicamente. Şi-acum iau o căciulă de medicamente. Cum a salvat Ion Iliescu comuna natală a lui Ion Diaconescu Când l-aţi cunoscut pe Iliescu? L-am cunoscut, nu mai ştiu exact în ce dată, în ianuarie 1990. Noi făcusem cerere de înscriere a partidului. Nu ne-a răspuns decât după o săptămână, două şi ne-a invitat la Preşedinţie. Am fost la Preşedinţie o delegaţie cu Coposu, eu, Puiu şi am mai fost cineva, nu mai ţin minte. Acolo era tot statul major, în frunte cu Iliescu. Şi cum v-au primit, cum se uitau la dumneavoastră? A fost amabil cu mine Iliescu că în comuna mea Boţeşti se desfiinţase primăria. Tocmai atunci veniseră cu o lege comuniştii de comasare a mai multor comune mai mici într-una mai mare. Şi Boţestii dispăruseră. Primarul, care mă cunoştea bine, şi văzând schimbările, a zis că poate pot să pun o pilă ceva. Şi m-a rugat insistent să fac ceva pentru el. Şi eu văzând la Iliescu atâta bunăvoinţă, i-am spus, şi a zis că e o porcărie şi a chemat repede nişte secretare să scrie un decret de anulare...
Şi v-a salvat comuna natală! Iliescu!... Da. Cum s-au transformat comuniştii în stâlpii capitalismului
Când i-aţi văzut pe Iliescu şi ceilalţi la televizor ce-aţi zis? E bine, sau nu s-a schimbat nimic? S-a împlinit visul nostru? Singur că da. Am zis: gata, s-a făcut ruptura. Pentru că toate ţările, în jurul nostru vedeam că se transformaseră, cădeau regimurile unul după altul... Dar văzând că s-au agăţat Iliescu şi alţi foşti comunişti şi vor să moştenească pe vechii comunişti, noi ne-am ridicat contra... Ei, pe parcurs, dacă aţi urmărit, s-au transformat. Dar de maniera următoare: au devenit capitalişti şi ei, căutând să-şi facă afaceri au uitat de lumea comunistă. S-ar fi putut zice că s-a ajuns la o viaţă liberă, la o economie liberă, au început să apară firme, dar culmea era că toate erau conduse tot de foştii comunişti. Ăsta a fost fenomenul la noi. N-a fost o revoluţie anticomunistă, a fost o revoluţie care a înlocuit o clasă conducătoare comunistă cu o clasă conducătoare comunistă din categoria a doua. Erau mai puţin cunoscuţi, şi au profitat enorm.