Cainele flocos, fara pretentii de rasa, era primul care se bucura cand intrai pe poarta.
Bunica isi stergea mainile muncite pe sortul legat la brau si te pupa zgomotos, ino-dandu-si lacrimile in barba de bucuria revederii. Pe pirostriile din fata cuptorului de paine fierbea cazanul cu mancare pentru oratanii, iar din bucataria de vara venea parfum de chisalita.
Mintea iti era ocupata numai de gandul ca, de acum incolo, cateva luni bune, toata lumea avea sa stea la picioarele tale desculte: batatura bunicii, izlazul cu vite, gaste si rate, garla lenesa din vale, ulitele prafuite, parleazurile, livezile.
Asta era vacanta de vara a generatiei noastre, a decreteilor. Nu aveam internet, nici programe TV cu muzica, nici Play Station, nu visam la plaje exotice. Citeam pe rupte tot ce ne pica in mana, apoi puneam in practica aventurile ciresarilor, ale muschetarilor. Mai tarziu, furam primul sarut in poarta bunicii, de la baiatul din vecini, la care visam in secret tot timpul anului, pana la vacanta urmatoare.
Vacanta aceea la tara mai traieste azi doar in amintire. Copiii nostri, emancipati inainte de vreme, stramba din nas cand aud si de un weekend la bunici. Vor distractii cu gasca, escapade „cool”, iesiri in cluburi, asta daca reusesc sa-si desprinda castile din urechi, ochii din monitoare si degetele de pe tastele chatului.
Emanciparea copiilor e dublata si de realitatea statisticilor, care vorbesc despre urbanizarea masiva din anii ‘80, cand mai bine de jumatate dintre romanii de la sate au plecat la munca la oras. Copiii lor invadau atunci curtile bunicilor, in vacante.
Fenomenul s-a inversat in anii ‘90, conform unui studiu mondial, realizat de Fondul Natiunilor Unite pentru Populatie. Romanii au inceput sa se intoarca la tara, dar numarul nepotilor a scazut odata cu natalitatea. Prin urmare, nu mai avem nici bunicii de altadata, nici suficienti nepoti care sa le calce pragul.
„Tara” nu mai e de actualitate
Copiii cu bunici la tara erau invidiati, asa cum sunt azi cei cu multe stampile in pasaport. La prima lectie de romana de dupa vacanta, compunerea obligatorie „cum mi-am petrecut vacanta” nastea priviri triste dinspre bancile celor care-si pierdusera vara cu cheia de gat, prin spatele blocului.
„M-as duce si azi la tara, daca as avea o tara, dar din pacate eu am fost produsul orasului, si ca mine si copiii mei. Era invatatoarea indignata ca nu fac diferenta intre rata si gasca”, povesteste educatoarea Camelia Mijache de la Gradinita „Floarea-Soarelui” din Bucuresti.
Ea observa ca, de zece ani incoace, copiii se impart in doua categorii: cei dusi la tara si cei care refuza sa mai mearga. „astia mici inca se mai bucura de animalutele cu care se joaca acolo, si oricum nu au un cuvant de spus in fata parintilor, dar cei de la clasa a V-a in sus deja fac figuri. Tara nu mai e de actualitate pentru ca nu ofera confortul de la oras, nu are internet, poate nici bunicii nu mai sunt ce au fost. Multi refuza si de lene, pentru ca stiu ca vacanta la tara mai presupune si ceva munca, nu numai leneveala.”
Unde sunt bunicii de altadata?
In satul Serbeni din judetul Mures. Olivia Moldovan are 73 de ani si a crescut pana acum sapte nepoti. Zice ca-i batrana si bolnava, nu mai merge la camp, isi trimite doar mosul, dar pentru nepoti nu-i niciodata batrana.
„Am acuma o nepotica de 12 ani, care vine de la Reghin. Pe vremea lui Ceausescu o fo mai greu o tara, pentru noi, ca trebuia sa muncim si la Colectiv, sa capatam ceva, mai nimica, da’ o fo frumos si atunci. I-am invatat sa calareasca capitele, sa toarca, sa greble, pe a mare o mai puneam sa faca si treburi prin casa. Acuma, pe astia mici nu-i mai punem la munca la camp, da’ tot ii trimit cu mancare la tata’su”, marturiseste matusa Livie, cum ii zic toti copiii din sat.
Bunica e fericita cand nepotii ii calca pragul si continua sa le faca poftele, fara sa-i scape din mana. Ea are si o explicatie pentru placerea cu care nepotii continua sa-i vina-n batatura: „Sunt mai liberi aicea, ca parintii ii tin o tara mai in frau, da’ sa stiti ca si noi ii tinem in frau, ca se strang seara colo la ulita si io stau cu grija, nu ma culc pana nu vine in casa la 10 seara”.
Grija matusii vine din concluzia la care a ajuns crescand in ultimii 26 de ani trei generatii de nepoti: „Da’ sa stiti ca a griji nepotii-i mai greu ca a griji copilul tau. Ca trebe sa ai grija de el, ca dupa aia zice parintele lui ca n-ai avut grija”.
Miss Summer 2007, la Soparlita
„Era naspa ca nu aveam cu cine sa stau, m-am cam plictisit. Ma uitam la televizor, am invatat pe de rost programele. Nu aveam internet, nici posturile de muzica de la TV ca acasa, nici semnal la telefon”, povesteste Maria Stefanica saptamana „de cosmar” petrecuta de curand la bunicii paterni din satul Soparlita, judetul Olt. Fata are 16 ani jumate si cativa si i-a petrecut la tara la bunici, dar varsta si tentatiile de acum fac indezirabil traiul in curtea bunicii.
Mama ei recunoaste ca tinerii de azi nu mai seamana cu generatiile dinainte de ‘89. Are si explicatii: „Nici nu mai au anturaj acolo. Pe vremea noastra satele erau pline de copii de toate varstele. Acum sunt putini cei de la oras care vin la bunici, iar cu copiii de la tara nu prea au ce vorbi, pentru ca sunt cam „salbatici” ca sa spunem doar atat”, explica Luminita Stefanica.
Totusi, saptamana de vacanta petrecuta la Soparlita a avut partea ei de distractie anul acesta, cand primaria si-a mobilizat toate fortele in organizarea concursului „Miss Summer 2007”. Maria povesteste amuzata cum fetele din sat au avut de infruntat probe precum „un minut de streap-tease” si cum au defilat, la fiecare iesire pe podium, sub privirile iscoditoare ale batranelor satului.