Furibunda campanie anti-obezitate a primarului Bloomberg a avut un rezultat contrar: newyorkezii s-au îngrășat mai abitir. Pentru că nu hrana, ci viața lor este de vină. Izolarea COVID este apogeul viziunii bolnave a Stângii despre cum ar trebui să arate lumea.
Un editorial excepțional al lui Daniel Greenfield în Front Page Magazine pe care l-am tradus integral pentru cititorii Evenimentului zilei. Titlul ne aparține.
Moștenirea primarului Democrat al orașului New York, Michael Bloomberg, este legată de taxa lui pe băuturile carbogazoase. Campania miliardarului împotriva dulciurilor este chintesența celor două mandate ale sale.
Dar, dincolo de bancurile pe care le-a născut, a funcționat sau nu?
Bloomberg a ocupat scaunul de primar al New York-ului din 2002 până în 2013. În această perioadă, cifrele departamentului de sănătate al metropolei arată că rata obezității a crescut de la 27% la 32%.
Toate inițiativele anti-obezitate ale lui Bloomberg, de la mult ridiculizatele programe de „bike sharing” și pistele pentru biciclete, la campaniile anti-snaks, taxele pe sucuri și piețele de fructe au avut rezultat zero.
Unele dintre aceste programen au fost continuate și în mandatul altui Democrat, De Blasio, și toate au rămas la fel de inutile.
Aceasta reprezintă o veste proastă pentru Marea Britanie, unde prim-ministrul Boris Johnson a adoptat stilul de dădacă al lui Bloomberg pentru a lupta împotriva obezității, interzicând reclamele și promovând folosirea la comun a bicicletelor.
Bloomberg Philantropies au cheltuit peste 100 de milioane de dolari pentru a exporta campania lor de taxe pe băuturile carbogazoase și în America de Sud.
Și totuși toate aceste măsuri „bazate pe dovezi” se bazează în realitate pe absurdități evidente.
Ratele obezității în 2000 erau de 30% la femeile albe, 27% la bărbații albi, 50% la femeile de culoare și 28% la bărbații de culoare.
În 2017, ratele obezității la bărbații albi au ajuns la 45% și la femeile albe la 40%, respectiv 41% la bărbații negri și 57% la femeile negre.
Ce s-a petrecut între 2000 și 2017?
Au devenit cumva reclamele la sucuri mai convingătoare? Hamburgerii au descoperit o nouă tehnică de spălare a creierului?
Coca-Cola a fost inventată în 1986, McDonald’s a fost fondat în 1940. Vârsta de aur a „junk food” a venit și a dispărut odată cu Războiul Rece.
De atunci, toate tendințele alimentare au fost orientate către alimente mai puțin grase și chipurile mai sănătoase.
În aceeași epocă în care au explodat ratele de obezitate s-a înregistrat o dezvoltare fără precedent în toate domeniile alimentare, de la soia la supermarketurile cu hrană sănătoasă.
Nu hrana este problema.
Sau, mai degrabă, hrana este simptomul adevăratei probleme.
Cifrele mai arată și că încercările de a medicaliza rasismul legându-l de ratele obezității reprezintă o eroare. Ratele de obezitate la bărbații albi sunt în prezent mai mari decât ratele de obezitate la bărbații negri.
Ce fenomen care a transformat societatea între 2000 și 2017 ar fi putut avea un asemenea efect?
Internetul.
Nu avem rate crescânde ale obezității pentru că Hershey’s a inventat reclamele perfecte. Avem rate mai mari ale obezității pentru că slujbele care presupun activitate fizică reprezintă mai puțin de 20% din totalul slujbelor la nivel național.
Nu a fost ceva inevitabil. Este rezultatul viziunii economice ale creatorilor de campanii anti-obezitate.
Același Bloomberg, care se luptă obsesiv cu obezitatea în campaniile sale, se luptă la fel de obsesiv pentru a elimina slujbele cu muncă fizică și a le înlocui cu slujbe sedentare de birou.
Aceasta este prin excelență concepția Democrată. Anul trecut, Joe Biden a mers la New Hampshire și i-a îndemnat pe minerii din minele de cărbune să învețe să programeze computere.
„Oricine poate coborî la o mie de metri într-o mină poate cu siguranță să învețe și să programeze”, a spus el.
Clișeul „Învață să programezi” este prostesc și jignitor. Dar să cobori o mie de metri în mină este cu mult mai puțin probabil să te îngrașe decât dacă administrezi un website sau creezi jocuri video de împușcat zombii.
Concepția Democraților privind societatea și economia națională a fost de a înlocui muncile manuale cu munci de birou, după ce ai petrecut 4-6 ani în facultate.
Între timp, locurile de muncă manufacturiere sunt exportate în China.
Pe durata unei generații, acest fenomen a creat șomaj, orașe părăsite, revolte de stradă, radicalizări profesionale, explozia drogurilor, distrugerea căsătoriilor și, printre multe alte boli, creșterea ratei obezității.
Să trimiți și să conduci o societate întreagă pe internet nu a rezolvat aceste probleme: le-a agravat.
A arunca banii pe programe de dădăcit populația, spunându-le oamenilor să mănânce mai mult spanac sau taxându-le sucurile nu va schimba situația.
Singurul grup social la care aceste programe au dat rezultate îl reprezintă copiii. Aceasta deoarece sunt copii. A-i trata pe copii ca pe niște copii funcționează. Statul dădacă nu funcționează însă în cazul adulților.
Obezitatea nu este cauzată de publicitate și nu va fi rezolvată cu imbolduri, programe de nutriție verzi sau bikesharing. Obezitatea este unul dintre simptomele cele mai benigne ale dislocării sociale mai profunde provocate de transformarea economiei.
Stângismul instinctiv al elitelor politice leagă obezitatea de piața alimentară. Lipsa de imaginație a anticapitalismului consideră hrana drept cauză a obezității așa cum consideră armele drept cauză a violențelor.
Cauza primară nu poate fi găsită în lanțul de aprovizionare, pe rafturile magazinelor sau la publicitatea TV.
Elitele politice au reinventat Statele Unite ca pe o societate care funcționează pentru oameni ca ei.
Absolvenți orășeni de colegii stângiste cu salarii cu șase cifre construiesc o țară de sumă zero care funcționează numai pentru ei. De aceea propunerea lor privind obezitatea este de a-i convinge pe toți ceilalți să adopte stilul lor de viață, cu hrană organică și cu mers la slujbă pe bicicletă.
Dar stilul lor de viață este înrădăcinat în cultura lor, în spațiile în care trăiesc și în bunăstarea lor. Nu aceasta este soluția. Într-un fel, este problema.
„Erau niște oameni lipsiți de griji. Tom și Daisy – au zdrobit lucruri și ființe și apoi s-au retras înapoi la banii lor și la lipsa lor de griji” sunt cuvintele care nu descriu doar lumea privilegiată a elitelor din Marele Gatsby, ci și a elitelor noastre care au zdrobit America.
Rețetele lor pentru obezitate sunt un ecou al zicerii apocrife a Mariei Antoaneta: „Nu au pâine? Să mănânce cozonac!”
Regina care trăia în propria sa realitate nu putea înțelege că nu exista pâine pentru că nu exista hrană.
Propunerile lui Bloomberg oscilează între o neînțelegere asemănătoare a modului în care cei din afara lumii lor trăiesc de fapt și sancțiuni pentru a-i pedepsi pentru modul în care trăiesc.
Într-adevăr, așa cum insistă elitele stângiste, economia nu funcționează pentru noi toți, dar nu din cauza inegalității veniturilor, ci a inegalității stilurilor de viață. Elitele politice fac viața de netrăit pentru cei care nu gândesc asemenea lor și nici nu doresc asta. Iar aceste elite, la fel ca Tom și Daisy, sunt total oarbe la consecințele distrugerii unei societăți și înlocuirii ei cu o societate calchiată după modul lor de viață.
A învăța să programezi este versiunea lor de a-i îndemna să mănânce cozonac.
Din anii 1990 încoace, programul progresist viza eliminarea manufacturii și regruparea întregii țări în două niveluri de muncă de birou. Cei de la etajele superioare pot avea timpul liber și calitatea vieții necesare pentru a face exerciții și a merge cu bicicleta. Dar, la fel de des, să comande mâncare acasă și să joace jocuri video pentru a se amuza.
Cei de la etajele inferioase se așază la birou și își fac griji cu privire la viitorul lor până când slujba ajunge să le fie externalizată.
Obezitatea este cea mai mică dintre problemele pe care această concepție halucinantă asupra modului în care ar trebui să funcționeze lumea le-a provocat.
Căsătoriile eșuează pe măsură ce familia biparentală dispare. La fel și orice sentiment al scopului, importanței și optimismului privind viitorul. La fel ca obezitatea, declinul căsătoriilor este un simptom.
O societate sănătoasă nu se definește doar prin măsurile taliei, ci și prin capacitatea sa de a favoriza dezvoltarea personală.
De aceea, dădăcitul nu îi face pe oameni mai sănătoși. Așa cum ziceau romanii, „Mens sana in corpore sano”. Un trup sănător are nevoie de un spirit sănătos. O societate bolnavă duce la trupuri și spirite bolnave.
Și chiar dacă un război împotriva obezității va reuși, există multe alte lucruri nesănătoase.
Nici un regim nu poate obliga oamenii să fie sănătoși, deoarece nici o agenție guvernamentală nu îi poate face pe oameni fericiți.
Fericirea nu este o stare de extaz care vine dintr-o afluență de zahăr, din încheierea cu bine a unui nivel de joc, din urmărirea non-stop a unui serial sau din satisfacția oricărei alte forme de fericire trecătoare într-o societate care nu a fost construită pentru altceva.
Fericirea reală vine dintr-un sentiment de împlinire trăind o viață plină de sens.
Societățile totalitare nu sunt întotdeauna niște dictaturi convenționale. Ele includ sisteme în care o elită socială trage profit de pe urma puterii sale pentru a-i lipsi pe majoritatea oamenilor de liberul arbitru, fără ca nimeni să fie conștient.
Este posibil să nu îți dai seama și totuși să trăiești într-un stat cu represiune socială.
Bătrâna Americă, cea cu vagoane de tren și granițe, fabrici pline și nave cosmide, a fost cu mult mai puțin grasă, deși dieta sa era plină de carne, amidon și băuturi, deoarece oamenii săi mergeau într-o altă direcție.
Închiderea Americii (din cauza epidemiei – n.r.) este episodul final al acestei brave lumi noi în care fiecare este plătit să stea acasă și să aștepte ca geniile care au construit această societate zdrobită să-i salveze de la dezastrul ultim. Și, în timp ce trimit pacienții la spitale, ei se războiesc cu obezitatea. Din nou.
O societate sănătoasă este o societate în care oamenii nu doar că sunt liberi să-și părăsească domiciliile, dar au și un motiv să o facă.
Este diversă, nu în sensul oamenilor de diferite rase care urlă mânioși aceleași lozinci, ci în sensul că le permite oamenilor să gândească diferit, să trăiască diferit și să-și urmărească în mod liber propriile țeluri.
Cândva, și noi aveam o astfel de țară. Se numea America.
Cu toate probleme ei, era un loc mai fericit și mai suplu. Și, într-o zi, am schimbat această țară pe una mai atrăgătoare, deoarece am crezut că va face viața mai ușoară. Nu am făcut-o peste noapte. Au fost cel puțin o mie pe pași de-a lungul unui secol întreg.
Cei pe care i-am pus să ne conducă au transformat-o pentru a li se potrivi lor înșiși. Și se întreabă de ce atât de mulți oameni sunt furioși, grași și nefericiți în utopia lor.
Sunt însă convinși că pot construi un pat procustian guvernamental pentru a face utopia suplă din nou.