Omul din spatele cuvintelor scrise. „Eram o superficială fără ambiție” - interviu cu poeta Tatiana Ernuțeanu

Omul din spatele cuvintelor scrise. „Eram o superficială fără ambiție” - interviu cu poeta Tatiana Ernuțeanu

Născută în Moreni, micul oraş dîmboviţean, Tatiana Ernuţeanu se află la al doilea volum de poezie. Este absolventă a facultăţii de limbi şi literature străine, cu un master în comunicare şi relaţii publice, îndrăgostită pînă peste cap de Daniel Spoerri şi John Cage şi fascinată pînă la obsesie de mare şi de marinari.

EVZ: Prima întîlnire cu poezia a fost pentru noi toţi în copilărie. O rosteam, o recitam cu mai mult ori mai puţin talent. În ce moment a descoperit-o poezia pe Tatiana Ernuţeanu, creatorul? Altfel spus, cînd ai simţit că poezia face parte din tine pînă la nivel de moleculă?

Tatiana Ernuțeanu: Eram în primul an de facultate, când am început să scriu primele poeme. Dar eu atunci eram foarte „eterică”, nu că acum aș fi mult schimbată sau mai matură emoțional. Îmi pierdeam rapid scopul, miza, motivația și scriam, după care mă lăsam prinsă de alte lucruri, mă întorceam la scris și tot așa. Frecventam și cenacluri, dar nu numai. Eu nu sunt un om consecvent, am o latură foarte hedonică, mă abandonez plăcerii, mai cu seamă în acea perioadă, când aveam alte deziderate: să merg în club A, să dansez, să ascult muzică, să cunosc orașul, să mă îndrăgostesc, să-mi iau blugi Wrangler și cercei tortițe din argint, să stau în camera de cămin, să citesc ce vreau eu. O superficială fără ambiții, ar spune mulți, dar eu nu mă neg, deci asta eram/asta sunt.

Nu mi-am dorit să public până în 2020, când am și debutat. Nu știu ce a generat la nivel profund această dorință, chiar dacă am niște bănuieli, pentru că eu acționez de foarte multe ori emoțional, impulsiv, instinctiv, dar iată că s-a petrecut. Acest lucru i-l datorez, în mare parte, și poetului Ioan Es Pop, pe care nu-l cunoșteam, dar a cărui evaluare era singura care conta. Așa i-am trimis pe Facebook, practic în eter, că nici prieteni nu eram, manuscrisul, când a fost gata, cu întrebarea: Credeți că ceea ce scriu este poezie? Și răspunsul a venit după câteva zile: Da, este poezie. Și o scrieți foarte bine. Apoi m-a impulsionat să public. Acum, a mă exprima în scris e, poate, cea mai la îndemână modalitate de a mă devoala.

Ne puteți urmări și pe Google News

-Unde se aşează poezia ta? În ermetism, în textualism, postmodernism...?

-Acest răspuns mi se sustrage cunoașterii de sine. Nu îmi pot privi textele cu obiectivitate. Îți pot spune ce au afirmat alți scriitori despre poezia mea. Foarte mulți m-au încadrat undeva la suprarealism, tot mulți, la postmoderniști, alții la poezie experimentală, câțiva s-au hazardat să spună că scrierea mea duce spre romantism și unii au zis că nu știu unde să mă integreze...

Așa că sunt debilitată de atâtea opinii. Ce pot spune, cu siguranță, este că scriu așa cum simt eu, nu încerc să copiez un stil, să aparțin unui curent, știu, e riscant să faci lucrurile de capul tău, dar mi-am asumat că vor exista și oameni cărora nu o să le plac, e ceva absolut normal pentru orice poet sănătos la cap și ancorat, totuși, în realitate. Scriu exact așa cum mi-ar plăcea mie să citesc. Ce mostră de hybris și egolatrie! Uite și tu, e ca și cum aș fi zis și chiar am zis că eu scriu să-mi placă mie, dar ăsta e purul adevar și de-acum să cadă acuzele.

-Sună foarte actual şi foarte incitant titlul volumului tău, Buletin de Ştiri Blues. Ce te inspiră? Oameni, locuri, întîmplări? Năzuinţe, poate...

-Mulțumesc. L-am ales pur și simplu fără să mă gândesc dacă ar putea fi sau nu un titlu de impact. L-am ales pentru că asta am pus acolo în el, știri despre mine și felul în care simt, toate blues & blue. Prin poemele mele redau cadre din viața mea, nu am nimic ficțional acolo, nu e decât ce am văzut, cum am perceput, ce am simțit, ce am trăit. Mă inspiră tot ce trezește în mine o emoție intensă, fie ea neplăcută sau foarte plăcută. Poate fi un geam murdar, prin care eu întrezăresc o lume, o lumină roșie, un perete slinos, gâtul cuiva, un miros, felul în care gura cuiva pronunță diftongul, lumina rece, austeră a iernii, Berlinul, Hydra, punkul, casele săsești. Sunt o fire foarte asociativă și e suficient un mic detaliu care să mă conducă pe firul memoriei.

-Trăim într-o eră a relativizării, a răsturnării valorilor consacrate, o eră a consumerismului în care cei mai mulţi dintre semenii noştri trăiesc într-o continuă alergare. Cine mai citeşte astăzi poezie? Şi mai ales, cîţi mai găsesc resursele de timp nu doar să o citească, ci să o şi pătrundă?

-Să știi că, surprinzător, mai există încă oameni care citesc poezie și o fac cu dedicare. Intuiția mea îmi spune că nu sunt cohorte ca în cazul cărților de self-help de orice natură. Este o observație pur personală, dar nu mai văd oameni dornici să-și cultive latura emoțională. Imposibil să nu fi remarcat cum se tem acum oamenii să simtă. Cum percep o zvâcnire, ceva, o dorință, un impuls, care atestă că nu sunt morți interior și că încă se mai poate ceva, cum pac, un ceai relaxant, o sedință de yoga, o meditație. Se deschid mai repede spre zona pragmatică, ce duce la un anume pattern de gândire, unul cât se poate de algoritmic, bine e și plină de promisses zona, așa a ajuns să fie și atât de idealizată.

Își doresc, mai degrabă, să devină - ah, cuvintele alea pe care le detest! - proactiv, asertiv, să practice mindfulness-ul, să ajungă lider, pro-solutions, să atinga zen-ul, succesul, iluminarea și încă și mai câte. Pe mine, mă sperie tipul ăsta de oameni care funcționează ca niște mașini de spălat cu programe elaborate. De-asta, îți spun, ies tot mai rar și doar în bodegi, în anumite medii care încă mai păstrează un firesc și nu, nu fetișizez autenticul și încerc, atât cât îmi permite identitatea mea socială, să fiu cât mai low profile. Dar nici așa nu e bine, că naști controverse. Am eu o vorbă: am o vârstă și nimic nu mi-e clar.

-Ce faci atunci cînd iei pauză de la poezie?

-Sunt o tipă foarte solitară și simt foarte rar o disponibilitate în a socializa. De fapt, cred că ar putea să-mi și placă, dacă aș întâlni mai des oameni cu afinități, dar efectiv nu știu unde să îi caut și, chiar dacă îi întâlnesc, nu pot face primul pas eu. Știu sigur că există nostalgici ca mine, paseiști, oameni foarte emoționali, ușor anxioși, ușor refractari, dar cu o gândire foarte liberă. Așa ajung să petrec mult timp cu mine, ascult muzică foarte mult, dansez, citesc, creez colaje analog, fac prăjituri și petrec timp îndelungat în imaginar sau în amintire. Și asta pentru că realitatea nu-mi place, nu-mi oferă ceea ce eu am nevoie și ceea ce îmi doresc. Realitatea a ajuns să fie prea austeră, totul e ponderat, totul excesiv de corect, lipsit de viciu, de pasiune, aproape pare că își pierde simțul realității realitatea însăși, pare că e un construct. Și artificialul, pe mine, nu m-a încântat vreodată.

-Crezi că poezia şi poetul, în general, îşi vor mai recăpăta vreodată locul pe care îl aveau în literatură?

Eu nu sunt un om optimist, nici când am toate datele pentru care aș putea fi. Așadar, nu cred. Eu încă mai întâlnesc oameni care au impresia că poezia este doar ceea ce au învațăt la școală, în mare parte, cea cu rimă și din acest unghi afirmă că nu le place și nu îi mai dau o altă șansă, deși poezia este de atâtea feluri, iar poeți atât de mulți și de diferiți ca stil, tematică, tehnică, încât chiar nu pot cuprinde cum ajungi să ai certitudinea că nu-ți place poezia, fără să o fi experimentat, dar ca și cum ai fi putut să o studiezi pe toată și la final ai tras linie și ai zis: Măi, nu! În fine. Cred, însă, că la nivel emoțional poezia nu e pentru toată lumea, cum rochia neagră fără spate e frumoasă, dar nu e nici ea pentru toată lumea.

-Cum vezi şi cum resimţi impactul pe care înalta tehnologie îl are nu doar asupra literaturii, ci al artelor în general?

-Aș vrea să-ți pot spune că sunt un om al timpului meu. Ar fi splendid și pentru mine să nu mă simt permanent anacronică. Îmi place un anume tip de mixed media, îmi place ideea de instalație vizuală și performativă, de producție transdisciplinară în artele vizuale sau scenice, dar nu gust chestiile too tech sau curentul postuman. Nu-mi solicită toate palierele mele emoționale. E și o consecință a faptului că aparțin unei generații care a crescut cu cartea, cu hârtia, cu pixul, primul calculator l-am atins la18 ani, primul mobil la 20. Și nu a fost o opțiune, ci nu existau. Așa că nu știu cum să răspund în altă cheie decât în cea în care gândesc și simt, ca atare, nu-mi place desprinderea asta atât de brutală de latura umană, spre care ne îndreptăm. Știu, sunt desuetă, sunt radicală și chiar antipatică de multe ori.

-Care dintre marii poeţi care te-au marcat în mod decisiv?

Aici e un balamuc întreg. Am avut multe crush-uri poetice. Pe unele le am și astăzi. Îmi plac foarte mult modernismul, suprarealismul/infrarealismul. O să trec, așa en passant, câteva nume de mari poeți, în opinia mea: Bolaño mi se mare ca nimeni altul, Ezra Pound, Frank O’Hara, Cummings, Edna St. Vincent Millay, John Donne, Bukowski, Cristian Popescu, Ioan Es Pop, Leonard Cohen, ca poet mi s-a părut extraordinar, la fel poezia experimentală a lui Jean Cocteau. Dar m-au influențat și scrierea lui John Cage, care nu era scriitor și cea a al lui Roland Barthes, care nu era poet.

-Cît trebuie să mai aşteptăm pînă la noul tău volum şi la ce ne putem aştepta?

-Păi, cred că vom mai aștepta nițel. Eu nu sunt un scriitor prolific. Trebuie să mă reumplu, ca să pot da ceva. Plus această dezorganizare, ce mă caracterizează. Mă diluez în o mie de chestii și asta pentru că traiesc în ritmul anotimpurilor proprii. Nefiind forțată de un program, de un job, de niște sarcini externe, care să mă oblige la ceva, îți poți da seama că eu nu mă guvernez prea bine pe mine, că deh, eu sunt egală cu mine. Eu îmi propun: azi o să fac aia, eu îmi răspund: da’ n-am chef, lasă mâine. Nu-mi propun niciodată, însă, să scriu. Dacă apare ceva, îmi notez atunci, la masă, înainte să adorm, pe drum, oriunde aș fi și orice aș face. Ce știu e că am să scriu, nu știu ce și sub ce formă.