Vladimir Tismaneanu: "Centenarul Mihail Sebastian ne ofera sansa sa meditam asupra destinului unui intelectual de exceptie, confruntat cu marile dileme politice, morale si ideologice ale perioadei interbelice."
Romanul „De doua mii de ani” (1934), cu nefasta prefata a lui Nae Ionescu, menita sa justifice antisemitismul teologic, a starnit unul dintre cele mai aprinse scandaluri cunoscute in istoria culturii romane. Raspunsul dat de Sebastian criticilor sai, aparut in 1935, acid, dar si melancolic, intristat, dar si vibrant-polemic, purta titlul „Cum am devenit huligan” si diagnostica implacabil patologiile noilor „isme” la care aderau, din orbire ori conformism, atatia dintre amicii sai. In acest articol ma refer la editia care cuprinde ambele lucrari, aparuta, in 2003, la Editura Hasefer, cu prefata regretatului Zigu Ornea.
Sebastian a fost un spirit liberal prin excelenta, agasat si terorizat de ascensiunea colectivismelor gregare. Crescut in cultul valorilor clasice, dar nu mai putin sensibil la experimentele moderne, era un ganditor subtil si un scriitor rafinat. Disparitia sa prematura, in 1945, calcat de un camion, a pus capat unei existente tragice si a privat cultura romana de o voce care ar fi putut continua sa depuna marturie impotriva experimentelor diabolice de extrema-dreapta si stanga.
„Jurnalul” lui Sebastian ramane, alaturi de scrierile lui Viktor Klemperer, una dintre cartile fundamentale ale supravietuirii spiritului intr-o epoca de dezmat rasist si genocid organizat statal. In multe privinte, pozitia critica a lui Sebastian la adresa noilor nihilisme revolutionare este inrudita cu cea a istoricului francez Elie Halevy care, intr-un discurs rostit la sedinta Societatii franceze de filosofie in noiembrie 1936, definea epoca inaugurata de Primul Razboi Mondial, drept „era tiraniilor” (v. „L’ere des tyrannies”, Gallimard, 1988, cu o postfata de Raymond Aron). Ca si Halevy, Sebastian constata afinitatile indicibile, insa nu mai putin reale, intre national-socialism si bolsevismul stalinizat.
Pentru romancierul roman de origine evreiasca, marele conflict al epocii putea fi rezumat in incompatibilitatea dintre individul autonom si „omul in uniforma”, deci cel inregimentat, dispus sa-si sacrifice demnitatea si capacitatea critica pe altarul unui profetism secular. Iata cateva fragmente cat se poate de relevante din extraordinar de actualul pamflet al lui Sebastian, consacrat de fapt exploziei de pasiuni radicale extremiste in viata politica si culturala romaneasca: „Sumar vorbind, aceste tendinte revolutionare, astazi inca obscure, se pot rezuma si se rezuma cu o singura idee: primatul colectivului asupra individualului”.
Riscul cu care ne intalnim, afirma Sebastian, este moartea individului, proclamata urbi et orbi de extrema-stanga si de extrema-dreapta. Pentru Hitler si Stalin, ratiunea, individul, dubiul sunt vestigii ale unui spirit burghez ce trebuie eradicat tocmai pentru ca refuza sa faca din ingenunchere o virtute: „Comunistii si fascistii isi fac din spiritul de cazarma „axa actiunii lor politice”. Mai mult decat atat: justificarea lor morala. „Omul in uniforma” este tipul de grandoare umana pe care experientele extremiste de dreapta si de stanga incearca sa-l impuna timpului nostru. Camasile negre, brune, albastre si verzi simplifica violent ideile, atitudinile si sentimentele, reducandu-le la o culoare, la un semn, la un strigat”.
Aceasta monotonie a obedientei masochiste, combinata cu cautarea unei salvari prin participare la ritualuri colective de adoratie pentru liderul providential, isi afla originea in marea criza valorica a acelor ani. Sebastian este unul dintre putinii intelectuali europeni de marca pentru care niciunul dintre totalitarisme nu raspunde adevaratelor probleme ale omului modern, ci dimpotriva le camufleaza si le desfigureaza.
Totalitarismul opereaza prin manicheisme inghetate, imparte lumea in „prieteni” si „dusmani”: „Se reteaza astfel dintr-odata toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formidabila presiune nivelatoare pozitiile personale de gandire. ... Corurile, marsurile in cadenta si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia prima a oricarei dictaturi. ... Exista un singur dusman care le poate sta impotriva: spiritul critic. De aceea orice dictatura, fascista sau comunista, debuteaza prin suprimarea lui. ... Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie, ani si decenii, daca nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insa vine negresit”.
Rar mi-a fost dat sa citesc randuri mai premonitorii referitor la ce avea sa urmeze in doar cativa ani in Europa si in lume: „Marxismul si facismul pot cuprinde o suta de adevaruri politice si economice decisive, dar amandoua pornesc de la o groaznica ignorare a omului. ... Acest lucru se va razbuna astazi sau peste o suta de ani, dar se va razbuna”. Si asa a fost.
Recomandările noastre
