Traditia evreiasca pare sa fi dus la perfectiune ideea de drac personal.
Si asta in figura dibuk-ului, hotul de identitati - o versiune cumva mai melancolica si benigna a ceea ce s-ar putea numi umbra, avatar sau alter ego.
Totusi, niciuna dintre aceste variatiuni pe tema strainului ingropat in noi insine nu este sinonima cu ceea ce Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, in 1986, intelege prin dibuk, figura centrala a romanului „Nebuna dorinta de a dansa” (Editura Trei).
Dibuk-ul este un suflet ratacitor care nu se simte in siguranta decat in sufletul altei fiinte; este uzurpatorul, necunoscutul care vorbeste prin gura ta; este suma spaimelor, exceselor si remuscarilor tale. Spun ca il gasesc mai melancolic decat umbra pentru ca el nu simte nici dragostea, nici ura, dar e gelos pe cei care le simt.
Iar mai benign fiindca e mai lesne separabil de suflet, iar despartirea de el nu ucide. Chiar daca sunt puse in termenii stricti ai traditiei evreiesti, intrebarile fundamentale ale cartii sunt universale: „Sa fiu Eu intr-adevar un altul? Si tocmai acest un altul sa fiu eu insumi?” Mai simplu: Traiesc viata altcuiva? Mai ironic: Oare si demonii personali au demoni personali? In cabinetul de psihoterapie, Doriel lupta sa exorcizeze demonul, insa sfarseste prin a salva sufletul exorcistului.
Confesiunea lui Doriel este calda, inteligenta, culta, orgolioasa, plina de iubire. Nu e o vanatoare de balauri, ci mai degraba o asumare cu simpatie a dibuk-ului, care banuim ca sufera odata cu sinele. In final, cand femeia cu nume profetic (Liatt, „tu esti al meu”) reface stravechea legatura intre trupul si sufletul barbatului, nu dibuk-ul este infrant, ci istoria.
Pentru cei care cred ca literatura evreiasca post-Holocaust este obsesiva si unilaterala, dar si pentru cei care intuiesc in ea un potential inca neexploatat, romanul lui Elie Wiesel este lectura perfecta.
Contine temele de predilectie ale culturii iudaice contemporane (excesul de memorie, prezentul continuu al traumei, interpretarea textelor religioase in lumina istoriei recente), dar le pune intr-o ecuatie noua si vitala cu psihologia si sexualitatea. Iar finalul romanului marcheaza nasterea unui tip uman-literar pe care l-am putea numi, oricat ar parea de paradoxal, evreul fericit.
Recomandările noastre
