Horia-Roman Patapievici: "Sursa legitimitatii politicii a ajuns sa fie doar presa, iar a presei doar politica, societatea incetand sa mai fie obiectul presei si subiectul politicii".
In 1787, Thomas Jefferson spunea: „Daca as avea putinta de a hotari ce e mai bine, guvern fara ziare sau ziare fara guvern, n-as sta nici o clipa pe ganduri: as alege a doua varianta”. In felul lor implacabil, Parintii Fondatori ai Constitutiei americane au stabilit ca, pentru libertatea cetateanului, presa este mai importanta decat guvernarea. Pentru ca ne putem lipsi de guvernare sau pentru ca presa o determina? Sa analizam.
Care este rolul presei? La origine, presa s-a nascut cu vocatia de a fi un martor. Presa trebuia sa furnizeze adevarul despre fapte si, in acelasi timp, sa contribuie la formarea opiniei publice, prin posibilitatea oferita oamenilor de a-si face publice opiniile. Ea era chemata sa formeze spatiul public, informand spiritul public. Potrivit sarcinii ei, presa trebuia (1) sa informeze in mod obiectiv despre lucrurile care se petrec si (2) sa ofere o tribuna pentru exprimarea libera a opiniilor.
Este evident ca, detinand adevarul faptelor si controland difuzarea interpretarilor, presa ajungea sa incorporeze mecanismul prin care se formeaza opinia publica. Or, intrucat orice guvernare se bazeaza pe opinia publica, de felul in care functioneaza presa depinde, in ultima analiza, guvernarea insasi. In societatile democratice, unde mecanismul formarii opiniei publice depinde in mod determinant de presa, presa tinde sa determine guvernarea.
In mod normal, presa are doar rolul de a exprima opiniile care agita publicul, pentru a le putea transforma in cele din urma, prin puterea care ii e proprie, in opinie publica. Relatia dintre presa si guvernare trebuie sa treaca prin corpul social, care e sursa de legitimitate a amandurora. Presa nu trebuie sa ii impuna guvernarii opinia ei proprie, ci mediaza formarea unei opinii comune, pe care ar trebui sa o reflecte fidel, in chipul unei democratice „oglinzi a principelui”.
In rezumat, presa democratica furnizeaza diversitatii opiniilor doar mecanismul prin care acestea pot fi unificate pentru a deveni opinie publica. Cat priveste guvernarea, aceasta, pentru a se mentine in cadrele democratiei, e obligata sa tina seama de opinia publica, nu si de opiniile pe care presa le face publice fara a deveni vreodata opinie publica.
Acesta e, in mare, cazul presei clasice. In epoca televiziunii, prin forta tehnologiei, apare un fenomen cu totul nou: presa se transforma pe nesimtite, dintr-un martor scrupulos, intr-un actor care prezinta stirile contribuind la crearea lor si care comenteaza politica luand parte la facerea ei. Sub pretextul chestionarii politicienilor, moderatorii de talk-show politic se transforma in provocatori ai evenimentului politic, ingemanand rolul martorului care relateaza despre fapte cu actiunea politicianului care le produce.
Epoca televiziunii promoveaza la cele mai inalte cote de rating acest tip de teleast, care, desi nu este ales de electorat (ci e numit de patron), face politica cot la cot cu politicienii, fara, fireste, a suporta riscurile electorale ale acestora. Pe seama obsesiei politicienilor de a-si face imagine, presa de televiziune tinde sa se substituie dezbaterii parlamentare si sa acapareze tot spatiul public: astfel, cum deja se vede peste tot, dezbaterea se petrece numai la televiziuni, iar actele guvernarii par a fi provocate numai de intrebarile teleastilor. Fara prezenta unei camere de filmat pare a nu mai exista realitate, caci fara televiziuni nu mai exista spatiu public.
Aceste cateva constatari sunt perfect ilustrate de evolutia scandalului „afacerea biletelul”, in care conflictul dintre cele doua palate a fost escaladat in mod esential prin reactiile politice provocate de presa. Presa s-a dovedit mai puternica decat guvernarea, dar nu intr-un sens democratic, cum i-ar fi placut lui Jefferson, ci intr-unul patologic. Din depozitara doar a mecanismului prin care se formeaza opinia publica, presa de televiziune s-a erijat in sursa a ei.
Prin omniprezenta si ingerinta abuziva, moderatorii de televiziune au reusit sa se substituie cu succes societatii, inoculandu-le telespectatorilor si politicienilor ideea ca numai ei si opiniile lor reprezinta veritabilul interlocutor al guvernarii: primilor li s-a sugerat ca nu mai trebuie sa-si formeze o opinie, ultimilor ca nu au de ales. Trinomul „presa-societate-politica”, obligatoriu intr-o societate normala, s-a transformat in formula schioapa „presa-politica”, din care societatea, ca sursa legitima a opiniei publice, a fost eliminata. In acest mod, sursa legitimitatii politicii a ajuns sa fie doar presa, iar a presei doar politica, societatea incetand sa mai fie obiectul presei si subiectul politicii.
Numai in acest mod s-a putut ajunge in ultima luna la alianta nefireasca intre moderatorii de talk-show-uri politice si politicieni, angajati impreuna, peste capul societatii, la facerea si desfacerea politicii.