Horia-Roman Patapievici: "Cand sunt iritati de ei insisi (ceea ce li se intampla adesea), romanii exclama, cu obida - "Ca la noi la nimenea!". "

Ei bine, cred ca odata intrati in Uniunea Europeana va trebui sa abandonam aceasta atat de romaneasca vorba de consolare exasperata. Din doua motive. Intai de toate, pentru ca Romania a incetat sa mai fie o exceptie; apoi, pentru ca a incetat sa mai fie, cum spunea Tony Judt, la "coada cozii".

Din punct de vedere formal, exceptionalismul romanesc a incetat in clipa in care, institutional, Romania a fost acceptata intre tarile care fac legile politicii civilizate, stabilesc bunul-gust public si normeaza zona inefabila al lui "se cade, nu se cade".

Inainte de 1 ianuarie 2007, Romania era o tara care conta, in principiu, ca europeana: acum, este una care merita sa fie numita europeana. Simplul fapt de a fi inclusa intre cei care conteaza pentru ca merita ii schimba tarii noastre aproape complet natura.

Pentru ochii lumii, Romania s-a transformat, dintr-o tara in care exceptia devenea inevitabil definitie, intr-una pentru care exceptia constituie, prin definitie, un accident. Inainte de intrarea in UE, mineriadele, in ciuda aberatiei si singularitatii lor, tineau, pentru oricine observa dinafara Romania, de chiar esenta ei. Astazi, ele nu mai pot fi invocate decat ca o exceptie.

De ce? Deoarece, pentru observatorul strain, tarile neeligibile sunt mai putin inteligibile si, de aceea, numai in ce le priveste, accidentele pot fi tratate ca esente. Pentru tara noastra, deci, a fi in UE implica un paradox de perceptie, care face ca felul in care suntem vazuti acum de presa occidentala sa fie mai influentat de faptul ca am intrat (in UE), decat de faptul ca ne-am schimbat (prin UE). 

Si psihologia romanilor va intra intr-un paradox de perceptie asemanator, desi de substanta diferita. Intr-adevar, inainte de a fi un sistem institutional, Uniunea Europeana este un simbol cultural, care nu e reductibil la niciunul dintre elementele prin care se legitimeaza.

Ca simbol, Europa depaseste in chip imperios si misterios datele empirice ale Uniunii Europene si, in ciuda faptului ca birocratii care au vrut sa-i dea o constitutie au convenit sa o reduca doar la o suma de aranjamente politice si economice, sentimentele pe care le inspira au depasit si intentiile lor, si aranjamentele invocate.

Cand romanii se declara in favoarea intrarii in Uniunea Europeana, ei plebisciteaza aderarea la un simbol, simbolul Europei. Romanii invoca Europa pentru a se apara (de cel rau), iar Uniunea Europeana pentru protectie (economica si sociala).

Or, cand faci parte din ceea ce te mantuieste, nicio cadere nu poate fi nici definitiva, nici totala - drept urmare, de facto si de jure exceptia romaneasca a incetat odata cu intrarea noastra institutionala in acea parte a lumii cu care toata modernitatea romaneasca s-a putut identifica in trecut numai intelectual si sufleteste si cu care se poate acum contopi si trupeste.

Am ajuns asemeni membrilor natiunilor pe care le-am venerat si invidiat: poate ca nu suntem mai mult decat francezii ori germanii; dar, de acum, cu siguranta, nu suntem nici mai putin decat ei.

Daca exceptionalismul romanesc a incetat, inseamna si ca metafizica esecului, asociata cu el, va disparea dintre resorturile automate ale psihologiei noastre colective.

De acum inainte, esecurile noastre nu vor mai putea fi decat practice. "Ca la noi la nimenea" nu va mai putea insemna nimic dincolo de constatarea ca robinetii (sa zicem) nu merg ori ca drumurile dau in gropi. Romanii nu vor mai putea pune nimic in sarcina inefabila a firii lor.

Dar, in fapt, dincolo de perceptii, mai este Romania la "coada cozii"? Cred ca a incetat, de cativa ani, sa mai fie.

Daca ne uitam in jur, la tari care au fost in anii ‘90 mult mai bine cotate in scara normalitatii decat noi, vedem in Ungaria un premier cinic si brutal refuzand sa demisioneze cu pretul razboiului civil pe care il provoaca in capitala; vedem in Cehia, tara revolutiei de catifea, cum partidele se zbat luni de zile sa formeze un guvern decent, si nu pot, lasand tara practic neguvernata; vedem, in Polonia, cum tara cea mai mandra si mai eroica sub comunism este azi condusa de doi gemeni bizari, pe care nu ii distinge decat o vaga alunita si care fac, la putere, exact contrarul a ceea ce au declarat in opozitie; in fine, desi exista si la noi, din plin, si cinism si nerusinare, constatam ca antisemitii romani, desi din pacate exista, sunt mai putin vocali decat, de pilda, cei unguri si ca, in comparatie cu alte state fost comuniste, mafia romaneasca, desi prezenta, este mai timida in intimidari si crime.

Desi nu este exceptionala in performante, Romania nu (mai) este exceptionala nici in derapaje. Intrata in "mediocritatea" democratica a normalitatii, Romania a iesit din exceptionalismul pestrit al aberatiilor.