Vechiul tren personal de pe o rută din nordul ţării a fost schimbat cu metroul de suprafaţă din Paris. Unii săteni zic şi acum că ăsta nu e trenul lor, ci "acceleratu'".

Într-o atmosferă de vis, în urmă cu aproape un an, metroul de suprafaţă din Paris, Franţa, şi-a făcut apariţia pe ruta Ilva Mică - Câmpulung Moldovenesc, ce leagă judeţele Bistriţ a-Năsăud şi Suceava. Rama electrică Z6100 - un fel de „Terminator 2“, mai evoluat decât trenul personal românesc tipic, deşi e fabricat de prin anii ’60 - a ţiuit scurt şi a tras în gară la Vatra Dornei, aşteptând să urce călătorii.

Bătrânele din satele din jur care duceau zilnic cu „Personalul“ lor schingiuit - denumit de mulţi, strategic, „Trenul foamei“ - sacoşe din rafie, saci, respectiv pungi cu legume şi fructe la piaţa oraşului s-au oprit pentru o clipă, bulversate. Au urcat timid în vagoanele din inox, au admirat „tablourile“ din interior cu reclamele originale, în franceză, la Orient Express şi au tras scurt o concluzie: „Nu ne urcăm, că e acceleratu’“. După câteva explicaţii de genul: „Hai, măi, omule, că pleacă, e personalul, dacă-ţi zic!“, venite din partea „naşilor“, au pornit către satele-halte spre capul de linie Ilva Mică. Printr-un peisaj à la România şi cu manele duduind duios în difuzoare.

Primul contact: „Sclipea uşor în soare…“

Pe metroul reprofilat în tren personal, bătrâna Sabina, din localitatea Coşna, întreţine un mic conflict de generaţii cu tânăra Paula, consăteancă de-a ei. Paula nu pricepe cum bătrâna Sabina trăia pe vremuri. Bătrâna Sabina încearcă să exemplifice de ce era totuşi mai frumos prin anii ’40, ai copilăriei ei. Unu la mână: îşi făcea singură hainele din in. Doi la mână: se mânca mai sănătos. Trei la mână: parcă erau şi oamenii mai cumsecade. Acuma, nici cu lemnul nu le mai merge prin zonă, nici cu animalele. Ca să nu mai vorbim de lapte.

Părerile tari şi argumentate ale doamnei Sabina sunt repercutate şi asupra trenului ăstuia adus tocmai de la Paris. Nu o fi dânsa o navetistă tipică pe ruta asta, dar a mai fost cu „Trenul foamei“ la viaţa ei. Şi când era „jale“, murdar şi friguros, şi, mai nou, de când scrie în franceză „Attention!“ pe uşă, când coboară.

Îşi potriveşte basmaua mai bine sub bărbie şi-şi descrie primul contact cu metroul de suprafaţă parizian. El sclipea uşor în soarele după-amiezii, ea urca de la Vatra Dornei. „Tare mi-o plăcut! Am zis că e accelerat, intercity! Am dat să cobor! Da’ mi-a zis naşul că e personalul de Ilva Mică. M-am mirat, am zis că numai la oraş bagă aşa ceva. S-o schimbat şi băncile şi vagonul e curat, altfel“, zice Sabina. Nu, cu siguranţă că nu mai e „Trenul foamei“ pe care-l ştia ea că opreşte în Coşna.

„Pentru jumătatea lui Radu“

De alături, Paula e ceva mai reticentă. La urma urmelor, ea a trecut prin ţara de origine a trenului şi ştie următoarele lucruri: „Am fost puţin în Franţa. La ce trenuri au acolo, ăsta e nimic! Pentru francezi, trenurile astea-s numai bune de aruncat“. Pe undeva pe la Floreni urcă în personal o gaşcă de băieţi veseli. Scot câteva sticle şi încep să amestece afinată cu votcă. Mai curge pe jos, da’ n-ai ce-i face. Maftei e un fel de lider. Zice că ei sunt lucrători la calea ferată şi sunt călători fideli ai trenului ăstuia. O parte sunt totuşi destul de afumaţi cât să nu mai poată, fizic, vorbi.

Unul dintre ei e totuşi revoltat de noua achiziţie a CFR. „De ce nu se dă de lucru la românii noştri? De ce să aducă tren de la franceji? Că n-are Guvernul României? Şi mie să-mi scrie, cum scria aicea «assiez fenetre, fenetre», în franceză? Că io ştiu, că am făcut la şcoală franceză! De ce?“, spune nervos. Sare Maftei de alături să-l aline: „Lasă, lasă!“, pe un ton matern, de parcă-l ştie bine când se aprinde aşa şi cine ştie ce urmează să facă.

E deja noapte. Personalul „franţuzit“ pare că se târăşte spre următoarea staţie, Leşul Ilvei. Brusc, atmosfera se încălzeşte de la altceva decât de la caloriferele trenului parizian: „Pentru toţi băieţii din Certeze“, se aude din difuzoare. „Pe ce se duc banii mei/Pe muzică şi femei/Dar nu-i bai, că am câţi vrei“. O manea dedicată „lui Radu şi jumătatea lui“. „Jumătatea lui.“ „Jumătatea lui“, „Jumătatea lui“…

CONTRAST. Reclamele la Orient Express din trenul de Ilva Mică sunt privite cu mirare de navetişti

COSTURI „Trenul din Franţa“ face 700.000 de euro

Automotoarele Z6100 au fost folosite în Franţa în special pe rutele periferice din Nordul Parisului - „banlieue Nord“. Producţia lor a început în anii ’60, odată cu electrificarea reţelei feroviare din zona de nord şi au înlocuit vechile locomotive cu aburi 141 TC în 1970. Poreclite de lucrătorii feroviari francezi „micuţele gri“, trenurile Z6100 au început să fie scoase din circulaţie în urmă cu doi ani. În România au ajuns să fie folosite după ce au fost reabilitate la Remarul Cluj-Napoca. Aşa se face că aceste „metrouri de suprafaţă“, folosite cândva pe rute ca Paris - Crépyen-Valois, au ajuns să treacă acum prin localităţi cu nume pitoreşti precum Floreni, Coşna, Grădiniţa, Lunca Ilvei, Leşu Ilvei sau Strâmba.

Metrou în Paris, tramvai pe Coasta de Azur

În momentul de faţă, în România, circulă pe rute scurte 20 de astfel de automotoare. Ele au fost achiziţionate cu 700.000-800.000 de euro bucata, în tranşe, întinse pe ultimii trei ani. „Acum trei ani a existat un program de achiziţionare a mai multor astfel de automotoare, însă fondurile au rămas blocate. De asta am luat numai 20 de bucăţi. Motivul pentru care le-am achiziţionat este că la noi se consumă foarte mulţi bani pe locomotivele care tractează trenuri de doar două-trei vagoane. De asta am cumpărat automotoarele astea din Franţa şi le-am băgat prin zone ca Braşov, prin Secuime. Mai sunt şi la Iaşi, Suceava. Ele au circulat în zona Paris multă vreme şi, ca tramvai, pe Coasta de Azur. Erau trenuri pentru navetă, care făceau legătura dintre gările din Paris şi periferia oraşului. Francezii nu prea le dădeau atenţie. Adică erau cu scaunele murdare, lucruri din astea, însă la noi sunt foarte bune. Până şi Bulgaria are vreo 80 de bucăţi, aşa că am vrea şi noi să achiziţionăm mai multe“, a explicat Cătălin Iosub, directorul Departamentului Tracţiune din cadrul CFR Călători.

"Am zis că e accelerat, intercity! Am dat să cobor! Da’ mi-a zis naşul că e personalul de Ilva Mică. M-am mirat, am zis că numai la oraş bagă aşa ceva. S-o schimbat şi băncile şi vagonul e curat, altfel.", Sabina, localnică din Coşna

EVALUARE „Îs bune, dar au scaunele cam tari“

Imediat după ce trenurile din Franţa au fost mutate pe rute de tren personal în România, impiegatul Dănilă a rămas uşor şocat de un documentar de pe Discovery: a văzut cum trenuri exact ca ăsta s-au ciocnit în Franţa. „O rămas unul fără frâne. Dimineaţa, când mergeau toţi la serviciu. Şi era o garnitură la peron care aştepta să plece. Teoretic, aveau un sistem de comunicare prin staţii şi, dacă avea vreun mecanic ceva probleme, ceva urât, transmitea prin staţie. Şi toate celelalte se opreau, ţiuiau. Da’ atunci nu s-a anunţat sau ceva. Şi era un nor de praf!!!“, spune, zbuciumat, ceferistul. Ştie că-s făcute de prin anii ’60. Dar tot „îs bune, că e căldură pe ele“.

„Numai că nu-s pentru distanţe mari. O băgat unul pe ruta Iaşi-Vatra Dornei, dar coborai ţeapăn, că nu poţi trage scaunul. Că dacă-s de la metrou, cât poţi să mergi? Cu metroul mergi juma’ de oră maxim, de la un cap la altul al linei“, explică Dănilă.

Daniel Corduş, mecanicul trenului personal, spune însă că metroul pe care îl conduce acum e uşor de manevrat şi mare lucru n-are ce să-i facă. „Am programată viteza. Am diverse programe şi nu trebuie să mai urmă resc viteza tot timpul. Îs bune pentru drumuri scurte, dar nu-s prea comode, că scaunele-s tari. Şi-s mai econome, că au un singur motor“. Alături are un CD-player. Zice că nu prea pune el muzică. Se teme de-un control. Vorba aia, e muzică „fără drepturi de autor“.

Agitaţie ca pe vremea „Săgeţii“

Personalul cu pricina „e păstorit“ de doi „naşi“. Unul e Nicolae Mândrilă. „Merge liniştit, nu-i zgomot, au o mică problemă cu uşile, că faci sală de sport până le deschizi. Da’ ele-s călduţe. Dar, na, vă daţi seama, dacă francezii în ’68 mergeau cu astea, noi mergeam cu locomotivă cu aburi“, face puţină reclamă Mândrilă. Spune totuşi că şi ei, ditamai ceferiştii, s-au mirat când au văzut aşa tren pe aşa rută.

Acuma nu-i aglomeraţie mare pe el. Merg elevii care fac naveta, ceva bătrâne mai gătite, cu treabă „la oraş“. Dar au avut ceva probleme când s-a „dat drumul“ la trenul franţuzesc. Îşi aminteşte că reacţionau călătorii cam aşa cum au făcut-o „când au băgat Săgeata“. Prima dată se agitau prin vagoane crezând că e clasa I, să nu cumva să se aşeze pe locurile „boierilor“. „Şi le ziceam, staţi, mă, liniştiţi, că ăsta-i personal. Dacă noi am avut un şoc, ce să mai zicem de ei… Da’ acuma s-au învăţat“.

Mândrilă trage speranţa că, într-o bună zi, toate trenurile personale de prin Suceava ar putea fi schimbate ca acesta. Treptat, treptat, metroul de suprafaţă din Paris se va grăbi către destinaţia Dornişoara, de exemplu. Şi poate, speră toată lumea, va fi schimbat şi „Scorpionul roşu“: un celebru Personal Vama - Moldoviţa, de la care, dacă circuli des, „poţi să faci Parkinson“ de la zguduituri, glumeşte ceferistul.

SCHIMBARE. Călătoarele, „îmbrobodite“ bine altădată pe trenul personal, se bucură că „măcar e căldură“