„Evenimentul zilei“ reconstituie din documente fuga din ţară a celebrului fotbalist, pe atunci locotenent (r) legitimat la Steaua.

Primele zile ale anului 1989. Între Direcţia Procuraturilor Militare, Clubul Sportiv al Armatei „Steaua“ Bucureşti şi Inspectoratul Judeţean Caraş-Severin se încheagă o corespondenţă plină de nervi, semne de întrebare şi scenarii paranoice. Miza: dispariţia neaşteptată, imediat după Revelionul ’88 - ’89, a fotbalistului Miodrag Belodedici. Aflat într-o vizită turistică în fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, alături de mamă şi una dintre surori, celebrul fotbalist român de origine sârbă, component al echipei de aur ce câştiga în 1986 Cupa Campionilor Europeni, refuza să se mai întoarcă în ţară, lăsând autorităţile cu buza umflată şi într-o profundă stare de nelinişte cauzată de întrebarea: „A avut acces la informaţii secrete?“.   Ajuns în fosta Iugoslavie, Belodedici a fost nevoit „să stea pe bară“, din cauza regulamentelor UEFA, aproape un an, după care întregea rândurile echipei Steaua Roşie Belgrad, alături de care avea să devină primul fotbalist din Europa câştigător a două Cupe ale Campionilor Europeni cu echipe diferite. Transformat în dezertor şi subiect al unei cercetări penale în România, Belodedici avea să fie reabilitat pe 10 ianuarie 1990, printr-o notă parţial indescifrabilă, scrisă parcă pe genunchi.

„Evenimentul zilei“ şi „Miliţia Spirituală“ vă prezintă povestea fugii lui Miodrag Belodedici, spusă chiar de acesta, faţă în faţă cu dosarul de dezertor. O poveste despre frustrările unui copil, planurile de evadare şi emoţia revenirii într-o ţară eliberată de comunism.

FACSIMILE. Documentul de sus îl incrimina pe Belo, iar al doilea îl reabilita MĂRTURIE

„Mă gândeam că-mi vor schimba faţa din poze cu a altuia...“

EVZ: Belo, ai văzut vreodată dosarul tău de la Securitate? Miodrag Belodedici: Am mai văzut nişte acte... Nu ajunseseră să mă condamne ca dezertor. Uite ce scrie aici, că m-au trecut în rezervă. De parcă aş fi fost vreodată cadru activ... Jucai la Steaua, aveai un statut şi mai multe avantaje decât oamenii de rând. De ce ai ales să pleci? Am plecat pentru libertate. Aveam avantaje în ţară, ce-i drept. Eu am crescut la graniţa cu Iugoslavia şi am văzut cum e viaţa acolo. Aveam permis de mic trafic. Stăteam câte şase zile şi n-aveam voie să ne îndepărtăm la nu mai ştiu câţi kilometri de graniţă. Luam gumă, ciocolată, banane, blugi, adidaşi. Jucătorii sârbi făceau afaceri în construcţii, cumpărau apartamente şi le închiriau. Puteau să facă şi altfel bani. Noi, când mergeam în deplasări, ne gândeam unde să ascundem bani, ca să cumpărăm ţigări, cafea, aparate video. A fost o decizie de moment sau ceva planificat? Toată lumea se gândea să plece la o viaţă civilizată. Din satul meu au fugit peste două mii de persoane. Asta era moda. Toţi verişorii mei fugiseră. Pe la noi, pe la Socol, se fugea... Am văzut ce păţeau cei care voiau să plece şi erau prinşi. Am văzut multe acolo: omoruri, bătăi... A fost un eveniment anume care te-a determinat să pleci? Nu. Se strânseseră multe... Când eram copil, aveam multe animale acasă, porci, oi, vaci. Veneau mereu cu recensământul şi ziceau ai mei: „Hai să ascundem porcii, să nu vadă că avem cinci, să vadă doar trei“. Trebuia să ascundem mierea, brânza... Tot pe atunci, îmi plăcea să mă scald în Nera. E râul care se varsă în Dunăre aproape de Socol. Ne rugam de grăniceri, măcar cinci minute să ne lase. Ne ziceau că ne împuş că dacă ne prind în apă. Îi uram. Mă uitam la sârbi că se scăldau în voie... Când mergeam cu mama în excursii la sârbi, ei ne povesteau că merg la cumpărături în Italia, că îşi petreceau concediile în Austria, în Germania, în America. Iar eu trebuia să mă întorc în România, unde n-aveam voie nici să fac baie...

Cum ai reuşit să părăseşti „oficial“ ţara? M-am dus cu paşaportul, am vorbit la club, am dat interviuri pentru viză. Am vorbit cu Ion Alexandrescu, preşedintele secţiei de fotbal, cu Nicolae Gavrilă, comandantul clubului Steaua, cu Valentin (n.r. - Ceauşescu). Au insistat să-mi dea şofer. De fapt, era un securist. Le-am zis că nam nevoie, că am carnet şi maşină. Aşa am scăpat de însoţitor. Valentin Ceauşescu nu ţi-a reproşat evadarea? Nu mi-a reproşat nimic. Mi-a zis că se gândea să dea drumul la fotbalişti în străinătate. De fapt, Stoica, Piţurcă şi Bölöni au plecat înainte de Revoluţie, dar ei aveau peste 30 de ani. Nu ţi-a fost teamă pentru familie? Am plecat cu mama şi cu o soră. O altă soră a rămas la Timişoara. Au chemat-o de câteva ori ca să dea explicaţii. Mi-era frică pentru ea. Îmi era un pic de teamă şi pentru mine. Aveam grijă să nu ies singur nicăieri.

Ce ai făcut când ai ajuns în Iugoslavia? M-am dus la poliţie şi am cerut azil politic. După ce mi-am rezolvat hârtiile, m-am dus direct la Steaua Roşie. Le-am spus cine sunt şi i-am întrebat dacă nu vor un libero. Ştiam că aveau probleme pe acest post. De mic copil mi-au plăcut Steaua Roşie şi Steaua Bucureşti. Mergeam cu tata la meciurile celor de la Steaua Roşie, fiindcă Belgradul era mai aproape decât Bucureştiul. Vedeam jucători, echipe mari, lume multă. Erau lucruri care mă uimeau. Cum a fost contactul cu noua echipă? Sârbii mi-au dat tot: apartament nou, cu trei camere, şi o maşină Peugeot 405, nounouţă. Ce schimbare... Aici aveam garsonieră şi o Dacie. La Belgrad primeam mărci, nu lei. Am pierdut un an din carieră. Mă antrenam cu echipa mare şi jucam la echipa a doua sub alt nume.

Miodrag Belodedici, fost internaţional român: "Sârbii mi-au dat tot. Aici aveam garsonieră şi o Dacie. La Belgrad primeam mărci, nu lei." Tu ştiai ce reacţii a stârnit în ţară plecarea ta? Nu ştiam, dar mă gândeam la altceva. Eu am venit la Steaua în ‘82, iar Marcel Răducanu fugise în Germania în ’81. Ne uitam la pozele de la club şi îmi spuneau colegii mai vechi: „Aici e corpul lui Marcel, dar au pus capul altcuiva!“. M-am gândit că aşa vor face şi cu pozele echipei de la Sevilla, că îmi vor schimba chipul cu al altui jucător... Ţi-a fost frică să revii în ţară? Au trecut doi ani de la Revoluţie până când ai jucat iarăşi la naţională... În ’90, antrenorii naţionalei au venit de două ori să mă cheme la Campionatul Mondial. Eu voiam, dar sârbii nu erau de acord. Au venit la mine nişte oficiali să-mi spună că nu se ştie exact care e situaţia în România şi să nu risc. Aşteptau hârtia aia de la Tribunalul Militar, dar a venit târziu, când antrenor la naţională era Cornel Dinu. Am jucat un amical cu Letonia (scor 2-0). Aceea a fost prima dată când am pus, din nou, piciorul în România. S-ar fi putut întâmpla în ’91, când Steaua Roşie a avut un amical, la Timişoara, cu Poli. Nu ştiam ce-o să fie, eram emoţionat. Mă îmbrăcasem şi urcasem în autocar, dar m-au dat jos pe drum. Cum te-au primit foştii coechipieri?  Nu toţi s-au bucurat să mă revadă. Erau unii care gândeau, probabil, altfel: „Uite, ăsta a plecat, n-a stat să mănânce salam cu soia alături de noi, iar acum vine să ne ia locul!“.

GLUMA BARMANULUI Balint, sacoul şi telefonul

Gabi Balint, cel mai bun prieten al lui Belodedici din echipa Stelei, ne-a dezvăluit ce a păţit după „evadarea“ amicului său. „Eram la munte. Îl aşteptam la Revelion, fiindcă vorbisem să-l petrecem împreună la Poiana Braşov. Chiar îmi dăduse un sacou, să îl duc acolo, fiindcă el mai trecea pe la Socol şi n-avea rost să-l ia cu el. Cum s-a aflat că a plecat, m-au şi chemat să dau explicaţii. Le-am spus că habar n-aveam că vrea să părăsească ţara, că îmi dăduse acea haină pe care urma s-o poarte de Revelion. După aceea, mi-era un pic teamă că voi fi urmărit, că-mi vor asculta telefonul. Dar n-am mai vorbit cu el decât în momentul în care ne-am întâlnit în Spania, prin ’92. Atunci, la acel Revelion, barmanul de la restaurant mi-a făcut o glumă. A venit cu un telefon din acela vechi pe o tavă şi mi-a zis: „E Belo la telefon!“. M-am speriat, m-am înroşit, dar apoi am văzut că telefonul avea firul tăiat“, ne-a povestit Balint.

CEL MAI TITRAT FOTBALIST ROMÅN

Miodrag Belodedici Data naşterii: 20 mai 1964 Locul naşterii: Socol, judeţul Caraş-Severin Cluburi: Luceafărul Bucureşti, Steaua Bucureşti, Steaua Roşie Belgrad, FC Valencia, Real Valladolid, Villarreal, Atlante Mexico City Naţionala României (1984- 2000): 55 meciuri/5 goluri Trofee: Cupa Campionilor Europeni, Supercupa Europei, cinci titluri de campion, patru Cupe ale României, o Supercupă a României (toate cu Steaua Bucureşti); Cupa Campionilor Europeni, Cupa Intercontinentală, trei titluri de campion, o Cupă a Iugoslaviei (toate cu Steaua Roşie Belgrad). Record: Este singurul fotbalist român care a cucerit Cupa Campionilor Europeni de două ori, cu două cluburi diferite.