Fostul internaţional Emerich Dembrovschi spune că generaţia din ’70 era mai valoroasă decât cea de acum, dar mai prost plătită.

În certificatul de naştere este trecut Dembroschi. În buletin, se numeşte Dembrovschi. Dembo, aşa cum este alintat de prietenii din lumea fotbalului, explică: „La vremea respectivă, cei de la Miliţie au greşit documentele la înregistrare, când mi-au dat buletinul, şi aşa am rămas, cu litera V“. De curând, fostul mare atacant al naţionalei României din anii ’70 s-a operat la piciorul drept: are proteză coxo-femurală. Trăieşte dintr-o pensie de 800 de lei, la care se adaugă salariul de scouter la Poli Timişoara: „Îmi duc viaţa normal. Mai ia pensie şi soţia mea... Ne descurcăm, dar nu luăm masa la restaurant“.

Se uită rareori la meciurile din Liga lui Mitică. Preferă să se ocupe de grădinărit: „M-am mutat de trei ani la Dumbrăviţa, la câţiva kilometri de Timişoara. Am vândut apartamentul din oraş şi cu acei bani mi-am făcut o casă. E mult mai frumos aici. Mi-am umplut curtea cu plante ornamentale. Îmi place să grădinăresc. La fotbal mă uit numai când sunt meciuri de Liga Campionilor şi la turneele de Campionat Mondial sau European“. „Pe noi nu ne păzea nimeni“

Dembo îşi aduce aminte, inevitabil, de Mondialele din 1970, din Mexic, prima mare realizare a fotbalului românesc după Cel de-al Doilea Război Mondial. Povesteşte despre cantonamentul dinaintea turneului final, făcând permanent o paralelă cu situaţia existentă acum la lot: „Am fost la Poiana Braşov şi la Snagov. Am mâncat friptură de pui şi porc cu cartofi natur... Nu mâncam icre negre, ci sarmale şi ciolan cu fasole. Şi nu ne păzea nimeni! Ne duceam la biliard şi la tenis. Ne culcam uneori şi după stingere, care era la ora 22.30. După cantonament, mai plecam la o bere, dar nu ne îmbătam“.

Povestea continuă: „Am fost o echipă naţională sufletistă, unită. Nu au fost niciodată turnătorii, nici nu îndrăzneam să fim împotriva lui Angelo Niculescu, aşa cum a fost în cazul demiterii lui Piţurcă în 1999. Atunci, naţionala a avut de suferit de pe urma schimbării antrenorului“. Ceauşescu i-a „furat“ 2.880 de dolari

Dembo se gândeşte cu regret că, acum aproape patru decenii, nici măcar performanţe de excepţie precum pătrunderea între primele 16 echipe ale lumii nu erau răsplătite generos. Acum, tricolorii primesc, doar pentru o calificare la Europene (competiţie mai puţin importantă decât Mondialele), în jurul a 100.000 de dolari. La vremea respectivă, regimul comunist i-a văduvit pe fotbalişti până şi de mărunţişul cu care-i răsplătise FIFA. „În Mexic, trebuia să ni se dea câte 3.000 de dolari pentru participarea la turneul final. Ceauşescu ne-a dat doar 120 de dolari diurnă! Am discutat cu alţi fotbalişti şi toţi îşi primiseră banii, numai noi, românii, am rămas de băşcălie. Ne-au pus să spunem că am donat banii pentru sinistraţi. Au fost atunci inundaţii mari la noi...“.

Răsplata a fost derizorie. „Pentru comportare bună, că i-am bătut pe cehi, am luat primă de 15.000 de lei (n.r. - salariul mediu în România era de aproximativ 1.500 de lei). Eu, Dinu şi Dumitru (n.r. - Liţă). Suma a fost apoi impozitată, aşa că am rămas cu 10.000 de lei. Am strâns banii, ca să-mi cumpăr o maşină Dacia. În toată cariera mea am câştigat o Dacia şi am plătit un avans la apartamentul pe care l-am cumpărat în Timişoara! Pentru calificarea în «sferturi», la Europene, în 1972, am luat 3.000 de lei, nu 35.000 de lei, cum era normal. Mi-au mai luat impozit şi am rămas cu 2.600 de lei. Atunci trebuia să joci pentru glorie sportivă... Trăiam un pic mai bine decât un muncitor“, se gândeşte cu regret Emerich Dembrovschi. Putea să rămână în Mexic

Deşi a fost urmărit pas cu pas de securişti, Dembo a avut şansa să rămână în Mexic după încheierea turneului final: „Mă filau securiştii lui Ceauşescu. Erau în civil... Mă trezeam pe la magazine cu ei în spate. Nu îi băgam în seamă. Ce puteau să-mi facă? Doar nu era să îmi ia sacii din căruţă. Cu unii am şi vorbit, fiindcă mai erau şi băieţi faini. Aş fi putut rămâne în Mexic. Cunoscusem acolo o familie de origine română. El era poliţist. Mi-a zis să nu plec, fiindcă e mai bine la ei. N-am vrut. N-am putut să-mi părăsesc familia“.

După turneu, Dembrovschi a primit o ofertă serioasă de la Anderlecht: „Era echipă de top, cum e Real Madrid în momentul de faţă. Am fost ofertat şi de formaţii din Suedia şi din Turcia. Dar erau restricţii mari la acea vreme... Dacă plecam ilegal în străinătate, nu aveam voie să mai joc timp de trei ani. Poate şi de aceea nu am emigrat“. „Am fi scos rezultate mai bune dacă jucam afară“

Naţionala lui Mutu şi Chivu e analizată sec, fără subiectivism. Dembrovschi stopează imediat eventualele circumstanţe atenuante ale tricolorilor pentru Euro 2008: „Nici noi nu am avut şansă la tragerea la sorţi a Mondialelor din Mexic, dar am reuşit să învingem Cehoslovacia!“.

De tăişul vorbelor nu scapă nici Liga I: „Campionatul intern era în ’70 mai bun decât cel de acum, fiindcă toţi jucătorii de valoare erau acasă. Competiţiile erau mult mai corecte“. O urmă de frustrare îi revine în voce amintindu-şi că a avut ghinionul de a juca fotbal într-o perioadă în care regimul îşi luase prizonieri propriii cetăţeni: „Dacă jucam afară, aşa cum joacă fotbaliştii din generaţia lui Mutu şi Chivu, am fi scos rezultate mai bune. Eram toţi unul şi unul, peste generaţia asta de-acum! Dacă am fi jucat în Europa, ne-am fi distrat!“.

150 de mii de euro a primit Adi Mutu pentru calificarea la turneul final al Campionatului European "România de acum este o echipă bună. Dar, deşi are fotbalişti mari, precum Mutu şi Chivu, cred că n-are nicio şansă să treacă de grupe la Euro 2008. Întâlnim adversari prea tari. Nu mai e nici seriozitatea de atunci. Jucătorii au acum chef de manele, de petreceri..." - Emerich Dembrovschi fost internaţional tricolor

VERDICT

„Steaua are un atac de panglicari“

Despre blaturi: „Dacă se rezolva ceva, era numai pe linie de partid sau de prim-secretar judeţean. După anumite meciuri, mi s-a părut ceva în neregulă. Treceau doi sau trei ani de la aceste episoade până aflam adevărul. Ştiam că echipa a jucat slab, dar, de fapt, a fost blat. Eram la Dinamo Bacău“. Despre CFR şi Steaua: „CFR-ul, când chiar a trebuit să joace, nu a putut să bată la Mioveni şi Piatra-Neamţ, echipe care erau deja retrogradate. Iar Steaua, cu atacul ăsta de panglicari, de sud-americani, să ne lase în pace! Ăştia sunt fotbalişti de plajă, figuranţi. Steaua trebuie să formeze acum ceea ce a făcut în 1986: o formaţie cu jucători din ţară. Îţi trebuie tradiţie mare să prinzi o echipă de Champions League. Steaua a greşit că nu a investit după 1990. Ca să mai ia finala Champions League, Steaua mai trebuie să aştepte vreo 200 de ani!“.