ISAILĂ: „La marginea căii ferate e o ţară în care copiii se căsătoresc la 6 ani, refuzându-li-se copilăria şi viitorul“.
În urmă cu două zile, la primele ore ale dimineţii mă sună un prieten vechi care, din prima, începe să strige la mine: „Băi, de când n-ai mai fost cu trenul?“. Cu un crac al pantalonilor în aer, cu celălalt pe la genunchi şi cu telefonul strâns cu umărul la ureche, am început să mă gândesc de când n-am mai fost cu trenul. I-am răspuns că nu ştiu.
„Scrieţi numai prostii! Cine crezi că e interesat de Curtea Constituţională, de Băsescu, de Tăriceanu, de războiul dintre Palate? Du-te cu trenul să vezi România adevărată!“, urla prietenul meu la telefon, de parcă îşi propusese să mă determine ca atunci, pe loc, să plec spre Gara de Nord şi să văd o altfel de ţară, despre care nu ştiam nimic.
„Suntem mai rău ca în Mexic“, a început să-mi explice. „Totul se duce de râpă. Atâta sărăcie şi mizerie nu credeam că mai există“, a continuat el. Apoi a trecut la demolarea televiziunilor şi a ziarelor care se ocupă de probleme care nu au niciun fel de relevanţă pentru oameni. A urlat la mine vreun sfert de oră, eu fiind reprezentantul detestabil al mass-media rupte de realitate. I-am dat dreptate şi i-am promis că o să-mi iau bilet şi o să fac o călătorie cu trenul, undeva, în ţară ca să văd cum s-a transformat România într-o republică sudamericană.
Din fericire, foarte mulţi jurnalişti ştiu că există mai multe ţări, din ce în ce mai multe. Că există una a lui Gigi Becali sau Columbeanu, care ţine din Pipera ori Snagov şi se termină la Aeroportul Otopeni cu un zbor la Monte Carlo. Ştiu că există o Românie a oamenilor politici care se amestecă cu oamenii de afaceri care, la rândul lor, se amestecă cu ţesături de interese ce se transformă în bani şi putere. Această Românie începe în Piaţa Victoriei, trece pe la Casa Poporului şi se termină la Palatul Cotroceni. Mai există o ţară cu o firavă clasă de mijloc. Una care are mai mult de jumătate plecată la muncă în Italia, Spania, Franţa sau Marea Britanie, cealaltă jumătate ducându-şi viaţa între un ghişeu Western Union şi supermarket. Şi mai există o Românie profundă, formată din toţi cei care nu au reuşit. E ţara celor prea în vârstă ca să mai plece, e ţara celor suferinzi, a comunităţilor de ţigani care gravitează în jurul oraşelor, cei care vin şi pleacă într-un ping-pong al autorităţilor din Uniunea Europeană. E ţara celor lipsiţi de educaţie, eşuaţi în comunităţi rurale, a celor care nu sunt calificaţi, care nu ştiu nimic şi supravieţuiesc de la o zi la alta.
Cred că la ea făcea referire prietenul meu, la o Românie care se întinde haotic, fiind dezorganizată şi agresivă.
Această ţară a produs un episod şocant. Într-o comunitate de ţigani de lângă Buzău, autorităţile de la Protecţia Copilului s-au chinuit câteva zile să salveze o fetiţă de 6 ani de la căsătoria cu un băiat de 16. Povestea a fost publicată în „Evenimentul zilei“ de ieri şi îl aruncă pe cititor undeva în negura Evului Mediu. Liderii comunităţii de ţigani au spus că e vorba despre o tradiţie. Până la urmă, episodul nu pare să se fi încheiat, cei doi minori fiind ca şi căsătoriţi. Autorităţile s-au retras cu o promisiune din partea părinţilor că nu se va întâmpla o nenorocire. De fapt, episodul trebuia să se încheie cu preluarea fetiţei de către Protecţia Copilului. Dar nimeni nu poate spune că odată luată de lângă părinţi şi din propria comunitate, acesteia îi va fi mai bine. În mod clar, legea este mai presus de orice tradiţie. În această ţară care poate fi văzută într-o călătorie cu trenul, oamenii nu au nicio şansă. Copiii se nasc, fiind condamnaţi la o viaţă pe marginea căii ferate. Privesc un tren care trece, dar în care nu pot să urce. Sunt legaţi de sărăcie şi de lipsa accesului la educaţie.
Revolta prietenului meu era justificată. Au trecut aproape două decenii de la prăbuşirea comunismului, şi această Românie e neschimbată. Acolo, lângă calea ferată, nu se simte creşterea economică pentru că, în afară de buruieni, nu creşte nimic. Niciun un guvern, niciun partid sau coaliţie care a trecut pe la putere nu a avut un proiect pentru această Românie. Şi niciun politician nu va recunoaşte că dacă nu se deschideau graniţele în 2002 aveam şi azi patru milioane de şomeri. Clasa politică nu a salvat pe nimeni. Nu a avut niciun program pentru cei defavorizaţi sau pentru cei săraci, deşi aceste două cuvinte apar frecvent în discursuri. Ceva din România a fost salvat de Uniunea Europeană, atunci când ne-a primit muncitorii. Dar la marginea căii ferate e o ţară în care copiii n-au nicio şansă, oamenii cer ajutor, dar trenurile trec, iar călătorii îşi şoptesc că, de fapt, ceea ce văd nu e adevărat sau, dacă refuză să se mintă, sună un ziarist buimac ce n-a mai fost demult cu trenul.
Recomandările noastre
