SORIN LAVRIC: "Din ziarul „Ziua“ aflăm recent că dl Constantin Barbu ar fi „un nume greu în domeniul filozofiei“ (15 ianuarie 2008). Încerc să-mi amintesc cine e. Nu reuşesc."
Din ziarul „Ziua“ aflăm recent că dl Constantin Barbu ar fi „un nume greu în domeniul filozofiei“ (15 ianuarie 2008). Încerc să-mi amintesc cine e. Nu reuşesc. Întreb în dreapta şi în stânga. Mi se spune că e cel care a instrumentat „probele“ pretinsului plagiat de care acelaşi ziar, sub numele lui Ion Spânu, l-a acuzat în urmă cu câteva luni, în cadrul unei campanii de denigrare demnă de „România Mare“, pe Gabriel Liiceanu. Cartea de vizită a celor doi, mă informează amici binevoitori care îmi pun la dispoziţie presa craioveană, provine din lumea interlopă. Ion Spânu şi Constantin Barbu, reiese din articolele presei locale („Gazeta de Sud“, 17.11.1997, „Ediţie specială“, 13.06.2002), sunt doi camarazi care şi-au exersat aptitudinile în teritoriul predilect al faptelor de drept comun sau la limita lor.
E în regulă, îmi zic, totuşi, cu sau fără cazier, poate nasc şi la Craiova oameni, „nume grele ale filozofiei româneşti“. Şi mă duc la bibliotecă. Fiind unul căruia i s-a întâmplat să traducă două volume din Heidegger şi să scrie monografii despre ontologia lui Noica, îmi sare în ochi o carte semnată de Barbu, apărută la „Scrisul românesc“ din Craiova în 1985 şi intitulată „Rostirea esenţială. Eseu despre reamintirea Fiinţei“. O deschid. Cartea e o mostră de beţie de cuvinte ce poate fi folosită oricând ca obiect de studiu pentru cazurile de patologie culturală. Dar şi mai mare îmi e uimirea când, la pagina 9, în care autorul face o incursiune în etimologia verbului „a fi“, dau peste o doctă trecere în revistă a rădă- cinilor acestui cuvânt. Cum nu este indicată nicio sursă bibliografică, nu ne-ar rămâne decât să credem că detaliile filologice provin din vasta erudiţie a autorului. În realitate, toată pagina este copiată, cu retu- şuri sau umpluturi menite a camufla pastişa, din volumul „Introducere în metafizică“ de Martin Heidegger. Concret şi concis: Heidegger scrie (pg. 75-76, ediţia Niemeyer) că primul radical al lui „a fi“ este es, în sanscrită asus. Acestui radical îi aparţin în sanscrită formele esmi, esi etc. În greacă, eimi şi einai. În latină, essum şi esse. În germană, sind şi sein. Oare ce scrie Barbu la pagina 9 din „Rostirea esenţială“? Aceleaşi detalii, în aceeaşi ordine, cu câteva ingrediente parafrastice. Apoi, Heidegger scrie că al doilea radical este bhu, bheu. Ce spune Barbu? Aidoma. A treia rădăcină, aflăm de la Heidegger, este din sanscrită: vasami, care a dat în germană radicalul wes. Din el s-au format gewesen, wesen etc. etc. Ce scrie Barbu? Acelaşi lucru, având însă grijă să modifice cuvintele de umplutură şi să scurteze textul original. Fireşte, nu suflă o vorbă despre textul de care îl jefuieşte pe Heidegger.
Orice om care compară paginile sesizează plagiatul. E izbitor şi incontestabil. Şi te întrebi: câtă ticăloşie poate fi în cineva care îşi judecă semenii după boala de care el însuşi suferă? Barbu a fost considerat de către „Ziua“ drept o autoritate pregătită pentru a face o „expertiză“ de plagiat pe Heidegger. Ce te umplu în acest caz de consternare nu sunt doar delirul lexical al lui Barbu şi impostura lui culturală, ci mai cu seamă faptul că, pe deasupra, este el însuşi un plagiator al lui Heidegger! Un plagiator care denunţă plagiate... Pesemne că numai în ţara noastră se putea ca tocmai cel care a făcut din Heidegger un bun cultural la îndemână să fie acuzat de plagiat-Heidegger de către un plagiator al lui Heidegger.
Când am aflat lucrul acesta, mi-am spus că, de aici încolo, uzul raţiunii cedează. Se pare că stă în firea ticăloşilor să-şi judece semenii cu singura măsură pe care o au la îndemână: optica viciului ascuns. E vorba despre clasica proiectare asupra altora a unei hibe proprii. Pe scurt, o răzbunare simbolică prin care îi cobori pe alţii la nivelul de clipoceală sordidă a mocirlei tale lăuntrice. În mintea unui alcoolic, toţi oamenii se îmbată. În mintea unui hoţ, toţi oamenii fură. În mintea unui plagiator, toţi scriitorii plagiază. Recent, într-o emisiune de la TVRM, Barbu i-a indicat ca plagiatori, alături de Liiceanu, pe Pleşu şi Cărtărescu... (Acesta din urmă ar fi plagiat, potrivit lui Barbu, „Orbitor 3“ după Catherine Durandin, cercetătoare franceză a comunismului românesc!)
Se poate ajunge atât de departe? În ziarul amintit, Liiceanu a fost supus unui tir denigrator ce a culminat cu învinuirea de plagiat, pentru simplul motiv că, în urmă cu un an, iniţiase Apelul pe care 50 de intelectuali l-au semnat în sprijinul preşedintelui Băsescu. În tot acest turnir al ponegririlor cu substrat politic, un lucru rămâne aiuritor: faptul că Roşca Stănescu nu s-a sfiit să se folosească de nişte indivizi a căror carte de vizită e cea pe care am văzut-o. Or, când te asociezi cu un infractor de drept comun şi cu un impostor cultural de anvergură, se cheamă că te mişti vădit pe terenul abjecţiei. E drept, alianţa lor a fost reciproc avantajoasă. Roşca Stănescu s-a folosit de ura unor frustraţi pentru a lovi într-un intelectual de prim rang, iar frustraţii s-au folosit de Roşca Stănescu pentru a-şi vedea, măcar pentru câteva zile, numele apărând pe prima pagină a unui cotidian bucureştean.
CV-UL COMENTATORULUI
Sorin Lavric - „doctor“ în Heidegger
S-a născut în 1967. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti (1993) şi Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1996). Doctorat în filozofie la aceeaşi Universitate (2005). Autor a două monografii („Ontologia lui Noica. O exegeză“, 2005 şi „Noica şi mişcarea legionară“, 2007) şi traducător (împreună cu Bogdan Mincă) a două volume ale lui Martin Heidegger („Parmenide“, 2001 şi „Problemele fundamentale ale fenomenologiei“, 2006). Cronicarul de idei al revistei „România literară“.
Recomandările noastre
