PARACHIVESCU: "Există multe zgomote fără de care viaţa la oraş ar fi o sentinţă suportabilă."
Există multe zgomote fără de care viaţa la oraş ar fi o sentinţă suportabilă. Trăim în condiţii de bruiaj permanent, în tirania lui do de sus. Începând cu tramvaiul care scrâşneşte în curbă şi terminând cu manelomanul care ascultă Dan Bursuc la telefonul mobil, totul pare căzut în robia decibelilor. Haina discreţiei nu mai îmbracă nimic şi pe nimeni, totul pare o agresiune împotriva timpanului. Vorbitul pe tonuri măsurate, şoapta, surdina au devenit amintiri caraghioase. Cine le invocă se autocondamnă la persiflare.
Azi, în vârtejul clipei, trebuie să te faci auzit oriunde şi oricum. Nu poţi răzbi în viaţă dacă nu eşti răspicat, decis până la vehemenţă şi insistent până la nevroză. Cine oftează cu mintea în trecut e un molâu care n-a vrut sau n-a ştiut să se adapteze şi pe care viaţa nu va întârzia să-l pedepsească. Da, recunosc: sunt la rândul meu inadaptat, mă risipesc în cârcoteli şi mă aşez de-a curmeziş ul progresului. Nu mi se pare că hărmălaia neîntreruptă e semn de trăire modernă. Mă scoate din sărite vecinul de scaun care îşi suflă nasul cu zgomote demne de cele mai sonore episoade din „Daktari“.
Mă uit chiorâş la roşcata care povesteşte în gura mare cum a decurs consultul ginecologic. Mă enervez când încerc să citesc în tramvai şi nu pot, fiindcă lângă mine se opreşte o huidumă care îşi zbiară oferta, să se audă de la un capăt la celălalt: „Leucoplast cu rivanoooool, patru bucăţi la zece miiiiiiii!“. Le-aş zice vreo două şoferilor de troleibuz sau taximetriştilor care te obligă să le împărtăşeşti preferinţele muzicale, de neclintit în convingerea lor că muzica bună e muzica tare. Mai rău, mi se pare din ce în ce mai des că în Bucureşti surzenia se transformă din beteşug în lux.
Iar când ajungi să tânjeşti după infirmităţi şi să-i invidiezi - fie şi pentru o jumătate de oră - pe cei care au parte de ele, n-ar mai fi multe de spus. Sigur, mi-ar displăcea să trăiesc sub un clopot de sticlă, într-o incintă capitonată, în care să-mi ţiuie urechile şi să mă deranjeze sunetul propriei respiraţii. Aşa cum un meci fără spectatori e un spectacol ciuntit, o aşezare în care nu se aude nimic invită la depresie. Nu vreau ca fiecare oraş să fie o catedrală în care toţi să meargă pe vârfuri, cu buzele cusute şi ochii plecaţi. Nu-mi doresc o lume aseptică, vaccinată împotriva tuturor metehnelor. Îmi place forfota, mă atrage coloana sonoră care însoţeşte filmul vieţii în fiecare spaţiu populat.
E firesc ca lumea să vorbească, să cânte, să strige, să îndemne. Totul e să nu te îngroape sub un mal de chiote şi un munte de răcnete. Nu mă iluzionez, ştiu că şi mâine va fi la fel. Voi lua metroul şi voi alege un loc care mi se va părea ferit. Lângă mine se va aşeza cineva care va urla ofiţereşte fie la telefonul mobil, fie spre însoţitorul aflat în dreapta. Mă voi muta pe alt loc (aţi ghicit, nu suntem la o oră de vârf şi există locuri libere), dar şi noul vecin va fi tot o sursă de zgomot. Voi schimba la staţia obişnuită, cu nădejdea firavă că va fi mai bine în tramvai. Până la serviciu voi avea parte de un concurs de râgâieli organizat de câţiva elevi plecaţi de la ore, de două intermezzouri cerşetoreşti din categoria „Mamelor din lumea-ntreagă“, de un hit al lui Guţă în varianta polifonică şi de confesiunile picante ale unei tinere cu înfăţişare de vampă, gata să-şi lămurească prietena cum a obţinut postul râvnit. Învins, voi vârî cartea în rucsac, iar la coborâre voi intra în cea mai apropiată farmacie. Probabil că nici dopurile pentru urechi nu reprezintă o soluţie, dar cel puţin îţi întreţin iluzia că n-ai încetat să lupţi.
Recomandările noastre
