Mircea Cărtărescu: „Din păcate, criza favorizează, în plan politic, stângismul etatist în defavoarea inițiativei liberale”.
În mod curios, cuvântul „criză” (crisis în grecește) a avut inițial un sens pozitiv: el însemna „creștere”. Se putea vorbi, de pildă, de criza adolescenței, perioadă delicată, dar necesară în istoria fiecărui om. Nu e singurul cuvânt care, asemenea unui turbion în râul enorm al limbajului, și-a inversat de-a lungul vremii sensul, desprinzându-se ca pielea unui șarpe de obiectul pe care- l desemnează. Ciudatul caz al cuvântului „revoluție” e poate cel mai cunoscut. El însemna inițial „întoarcere”, „mers îndărăt”, deoarece pentru filosofii din vechime Epoca de Aur era situată-n trecut, iar istoria însemna îndepărtarea progresivă de idealurile și criteriile morale ale vremurilor eroice.
Cuvântul „criză” nu mai înseamnă pentru nimeni dintre noi, cei atât de speriați azi, „creștere”. Ne așteptăm, dimpotrivă, la o diminuare a nivelului nostru de trai, la o limitare a posibilităților noastre, la un regres din toate punctele de vedere. Cu câteva luni în urmă, când am auzit prima dată de criza mondială, nu i-am dat cine știe ce mare importanță. Să fie la ei acolo, ne-am spus, căci în mintea noastră, se știe, România nu e un organ intern al lumii, ca să sufere când suferă toate celelalte, ci un loc izolat unde nu ne poate afecta nimic din ce se petrece-n afară. De-asta ne și uităm atât de placid la televizor, la știrile externe: ce ne pasă nouă de morții din Gaza, de incendiile din Australia, de tsunamiul din Indonezia? Ce treabă avem noi cu terorismul internațional sau cu prăbușirea pieței imobiliare în Statele Unite? De toate aceste orori ne apără suprafața dură, de sticlă, a ecranului. Abia dacă ne amintim că am intrat în UE și în NATO: alegerile europarlamentare nu ne pasionează nici cât negru sub unghie. Noi le-avem pe-ale noastre, pe Bahmuțeanca, pe Vijelie, pe Tăriceanu, pe Becali, pe Pițurcă și pe Băsescu, e prea de-ajuns pentru o națiune mică și bravă ca a noastră. Pentru noi, orice pacoste începe doar atunci când ne trage, direct și nemijlocit, un pumn în stomac. Începem să ne-ngrijorăm doar când vedem că dăm azi mai mulți bani pe mâncare decât ieri, că nu mai putem lua credite cu buletinul (la drept vorbind, nu mai putem lua deloc), că suntem trimiși în șomaj.
Dacă toate astea nu ni se-ntâmplă și nu ne-a ajuns încă cuțitul la os, nu e criză, domnule, ce să mai vorbim. Facem bancuri, hăhăim, ne in dignăm de cât de prăpăstioși pot fi unii. Cred că ați auzit și dumnea voas tră că, de fapt, nu e nicio criză, că România n-o să fie afectată, că presa exagerează ca să-și crească tirajele, că patronii profită de zvonuri ca să dea oamenii afară din firme și întreprinderi. Dar mai cred că ați auzit lucrurile astea acum vreo lună-două, de la aceiași oameni care azi nu mai știu pe unde să scoată cămașa.
Căci se-ngroașă gluma și nu prea mai ține să trăiești cu ochii închiși. Știm azi sigur că nu vom mai putea menține creșterea economică din anii trecuți, pe baza căreia puteam să ne permitem continue măriri de salarii, că regimul de austeritate devine un cerc vicios menit să ne afunde în sărăcie, că afectarea a ramuri întregi din economia privată (imobiliarele sunt exemplul cel mai evident) va însemna o întărire a controlului statului cu efecte deprimante pe termen lung. Că nu mai putem supraviețui decât prin contractarea de datorii externe tot mai împovărătoare. Satisfacția pe care-o avem văzând că și cele mai puternice economii ale lumii se afundă-n criză și recurg la stat și la măsuri protecționiste în speranța redresării, că firme care odinioară erau adevărate state-n stat, ca General Motors, dau faliment, că oligarhii lumii pierd bani cu nemiluita nu mai poate fi azi decât una masochistă. Pentru că de fapt noi, neînsemnată rotiță a economiei mondiale, ne ducem la fund odată cu ei, ba încă înaintea lor, dacă se ajunge cu adevărat la aman.
Nu trebuie să vedem criza economică neapărat catastrofic. Poate ne va apăra Dumnezeu de falimentul național, de prăbușirea sistemului bancar, de pierderea economiilor personale, a slujbelor, a locuințelor pe care nu le mai putem achita. Poate că nu vom avea valuri de sinucigași care-au pierdut tot ce aveau. Dar viața oamenilor, de la a miliardarului până la a ultimului pensionar din zonele rurale, se va schimba în rău și va fi cu atât mai rău cu cât omul este mai sărac. E greu să-l plângi pe acela care, dintr-un miliard de euro, a pierdut jumătate, dar pensionarul care va pierde jumătate din cele cinci sute de lei ai săi va ajunge sub limita supraviețuirii fizice. La fel și muncitorul care-și va pierde slujba. În condițiile în care guvernul actual nu are un plan coerent anticriză, de-aici vor veni riscurile cele mai mari.
Din păcate, criza favorizează, în plan politic, stângismul etatist în defavoarea inițiativei liberale. Alianța de la guvernare e chiar întruchiparea acestei situații: populiști din toate zonele, uniți-vă!
Recomandările noastre
