Fostul ministru de finanţe Mihai Tănăsescu din cabinetul Năstase crede că ieşirea din criză a României depinde de cât de repede îşi va reveni Occidentul.

Ioana Lupea: De la FMI, dacă priviţi într-un glob de sticlă, cât credeţi că va dura criza economică pe plan global? În 2010, va fi un recul de trei ani? În România nu s-a făcut încă nicio prognoză.   Mihai Tănăsescu: Lucrurile evoluează din rău în mai rău. Am asistat recent chiar la o înrăutăţire a prognozei Fondului, scăderea de la 2,2% la 0,5% creştere la nivel global. Este limpede că 2009 şi 2010 vor fi ani foarte complicaţi, foarte grei. Nu cred că 2010 va fi anul revenirii spectaculoase, probabil va fi una foarte lentă, urmând ca, dacă politicile globale vor fi implementate corect şi cu rezultate, începând din 2011 să asistăm, la nivel global, şi în ţările emergente cum este România, la un plus de producţie şi de valoare adăugată.  

Mircea Marian: Cine este vinovat? I-am văzut pe chinezi şi pe ruşi, la Davos, aruncând vina asupra americanilor. Şi preşedintele Băsescu vorbea despre „băieţii deştepţi cu studii la Harvard“.   Trebuie să ne întoarcem cu 30 de ani în urmă, la Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, când cele două filosofii, americană şi englezească, au mers pe ideea că pieţele sunt capabile să-şi reglementeze singure distorsiunile. Reglementările în domeniul financiar- bancar şi al asigurărilor au început să fie din ce în ce mai laxe. N-au mai existat un „ochi“, o supervizare atentă şi amănunţită, lăsând sistemului financiar-bancar flexibilitatea de a-şi alege produsele şi a-şi face politicile.  I.L.: Este un faliment al acestei filosofii? Oamenii au fost cei care au implementat- o. Oamenii sunt oameni şi sunt vulnerabili. Un anumit tip de lăcomie şi, poate, chiar de corupţie a dus la acest comportament şi chiar la faliment.  

M.M.: Stiglitz (n.r. - una dintre cele mai importante figuri ale gândirii economice mondiale, laureat al Premiului Nobel în 2001) susţine că sistemul şi-a demonstrat limitele. Nu cred că întoarcerea la un alt sistem ar fi mai bună. E o dezbatere. Ce fel de capitalism urmează? Ce fel de societate vom dezvolta? Ce trebuie să facă guvernele, ce trebuie să facă statele pentru a depăşi criza şi pentru ca principiile capitalismului să meargă mai departe? Ne place sau nu, acest sistem produce valoare adăugată, produce bunăstare, produce progres. Cu cât guvernele, laolaltă, vor depăşi această criză şi vor învăţa această lecţie, cu atât lumea se va duce către o altă etapă de prosperitate.  

M.M.: Ce-ar trebui să facă România în situaţia actuală? În ultimii 20 de ani, România a depins şi depinde foarte mult încă de finanţare externă. România a dus-o bine atunci când Occidentul a dus-o bine. Investiţiile au venit, au creat locuri de muncă şi bunăstare. Atâta vreme cât Occidentul se află în criză, şi România suferă indirect. Cu cât ies mai repede ei din criză, cu atât mai repede ieşim şi noi. Dar trebuie să ne reparăm greşelile. Nu suntem capabili, încă, să mergem pe un model occidental dacă nu restructurăm educaţia, sănătatea, administraţia publică. Aceste reforme cer bani şi multă răbdare.  

I.L.: Românii nu au o imagine clară a crizei. În campanie s-au transmis mesaje pozitive - avem bani pentru salarii - şi, dintr-odată, după formarea guvernului, se spune că situaţia este foarte proastă. Unde suntem?   Balanţa înclină spre criză. O criză care nu şi-a spus ultimul cuvânt în România. Putem să ne aşteptăm şi la lucruri mai rele. Şomajul poate fi o problemă mare. Ne trebuie măsuri pentru menţinerea locurilor de muncă, în limitele posibilului, pentru compensarea celor care intră în şomaj. M.M.: Avem 6% şomaj. Cifra va urca mai mult, probabil. Depinde şi de comportamentul celor aproape 2 milioane de români plecaţi în străinătate. Există posibilitatea ca o parte să se întoarcă şi să ridice rata şomajului.

I.L.: Investiţia în infrastructură e o soluţie? E o soluţie pe care o aplică toate statele. Cu două condiţii: aceste proiecte să fie făcute şi să fie realizate la preţuri normale.  

M.M.: E momentul să reducem taxele şi impozitele?   Unele sunt exagerate. Nu mă refer la impozitele importante, precum TVA-ul sau impozitul pe profit. Sunt însă o sumedenie de taxe parafiscale, Dumnezeu ştie câte, din care am putea tăia cel puţin o treime.  

M.M.: Cum vi se pare măsura eliminării impozitului pe profitul reinvestit?   Este o măsură corectă, dar trebuie foarte bine monitorizată. A mai fost implementată, în urmă cu un deceniu, şi n-a produs efectele scontate, statul a pierdut.   M.M.: Cine monitorizează? Ministerul Finanţelor. Reforma structurală trebuie să înceapă chiar în minister. Mă refer la întărirea administraţiei fiscale, şi la colectare.  

I.L.: Sunt unii care recomandă încurajarea consumului şi scăderea cotei unice.   Nu este momentul. Reducerea veniturilor bugetare, în condiţiile în care ele sunt oricum reduse, ar afecta consolidarea fiscală. Consumul excesiv din ultimii ani nea adus în situaţia de azi. Sunt foarte mulţi oameni care suferă, nu-şi mai pot achita facturile şi ratele pentru că la noi consumul s-a bazat foarte mult pe credit. Cea mai importantă politică este să reparăm greşelile trecutului, după care să mergem spre dezvoltare şi creştere salarială. O creştere cumpătată, în limita productivităţii şi în aşa fel încât să nu fii forţat să revii asupra salariilor, cum facem astăzi. Dacă urcam gradual, cu câteva procente pe an, atunci creşterile salariale rămâneau. Dar când le urci în salturi de 50%-60%, sigur că nu sunt sustenabile. Prudenţa, chibzuinţa, chivernisirea banului public trebuie să reprezinte o constantă. ERORILE TRECUTULUI

„Decizia de a renunţa la acordul cu FMI a fost greşită“  

I.L.: Aţi adus în discuţie „greşelile“. Concret?   Doar un exemplu. La sfârşitul anului 2004, sectorul public, adică suma veniturilor dedicate pentru salarii şi tot felul de drepturi, reprezenta 4% din PIB. În patru ani, cifra s-a dublat, ajungând la 8,2%. Am citit şi eu în ziare: „Am creat 500.000 de locuri de muncă“. Foarte bine, dar 400.000 au fost în sectorul public. În momentul în care această creştere mare a sectorului public are loc fără o restructurare şi o eficientizare a lui, avem o problemă mare în a-l putea susţine. Ceed că măsurile luate acum sunt corecte. Atâta vreme cât salariul fix al unui funcţionar la stat a rămas constant, nu se poate ca sporurile să fie mai mari decât salariul de bază. Tăierea sporurilor este un act de echitate şi normalitate.  

M.M.: Îndemnaţi să se facă o lege unică a salarizării? Absolut.  

I.L.: Dacă în 2005-2006 ar fi fost încheiat un nou acord cu FMI, ar mai fi fost posibilă această creştere necontrolată a sectorului public?   Filosofia mea la sfârşitul lui 2003 a fost aceea de a continua un parteneriat cu FMI. Asta ar fi însemnat disciplină, credibilitate externă şi, nu în ultimul rând, implementarea unor măsuri corecte pentru politicile publice. Acest acord începuse să funcţioneze spre sfârşitul lui 2004 şi a fost anulat în 2005, considerându-se că România are capacitatea de a-şi duce singură politicile publice. Din păcate, observăm după patru ani că decizia a fost greşită. Dacă acest acord ar fi continuat până la intrarea României în UE, în ianuarie 2007, probabil că politica fiscală se consolida mai mult, iar derapajele ar fi fost mult mai mici.  

I.L.: Sugeraţi că n-am mai fi ajuns la un deficit de 5,2%? În mod cert n-am fi ajuns. M.M.: Când s-a produs declicul?   Când n-a mai existat o disciplină a cheltuirii banilor publici. A fost o competiţie în oferte de cheltuire pe salarii şi pensii. Din păcate, aceşti bani s-au dus în consum. Au creat, pe de altă parte, un deficit foarte mare al contului extern. Toată lumea, companii şi oameni, a cumpărat produse şi servicii din afară. Această structură a cheltuielii, concentrate pe consum, şi nu pe investiţii de valoare adăugată, a dus la acest decalaj. M.M.: Cum ar putea cheltuielile cu salariile să revină la un plafon normal, de la 8% spre 5%? Eliminarea sporurilor va duce la o diminuare a cheltuielilor cu 1,5- 2% din PIB. Dacă avem în vedere şi o reformă a administraţiei publice, prin eliminarea celor care nu au o atitudine proactivă şi printr-o mai bună definire a func- ţiilor fiecărui minister şi fiecărui departament, atunci putem spera la o scădere a costurilor.  

I.L.: Decizia pare a fi una de renunţare a restructurării a 20% din posturi.   Se va face o evaluare, probabil. Dacă sunt oameni cu sancţiuni disciplinare, de exemplu, probabil că vor fi scoşi din sistemul public. Sunt şi oameni care nu fac nimic. Creşterea exponenţială a numă- rului de posturi într-o perioadă scurtă de timp nu s-a făcut întotdeauna pe criterii de competitivitate.  I.L.: „Doi oameni la acelaşi birou“ este o imagine obişnuită administraţiei publice din România. E un exemplu tipic. De aceea se intenţionează şi revizuirea Codului Fiscal. Există agenţii care trăiesc din taxele pe care le plătesc companii sau oameni pentru nişte servicii publice. Dacă aceste agenţii ar fi incluse în segmentul public, iar angajaţii lor plătiţi ca orice funcţionar, atunci acele taxe ar dispărea, s-ar reduce birocraţia, iar mediul de afaceri ar fi mult mai relaxat.

NOUA FILOSOFIE A FMI   „Fondul a întrebat: «Puteţi menţine aceste promisiuni fără a produce tensiuni sociale?»“ M.M.: Aţi îndemna guvernanţii să încheie un acord cu Fondul?   Deficitul mare al României se suprapune peste o criză de lichiditate. Criza a condus la ieşiri masive de lichiditate din ţară, la o încetinire a investiţiilor străine şi la o lichiditate mai restrânsă şi mai scumpă. Ca să fii credibil trebuie să acoperi acest deficit pe care l-ai produs. Şi ca să-l acoperi trebuie să te împrumuţi. Ceea ce face la ora actuală Ministerul Finanţelor, împrumutând toţi leii de pe piaţă ca să acopere acest deficit. În mod normal, aceşti lei, ca să nu fie mai mulţi în masa monetară, ar fi trebuit atraşi de BNR. Banca centrală lasă însă intenţionat aceşti bani la dispoziţia ministerului ca să poată acoperi acest deficit. Lichiditatea în plus pe piaţă duce la creşterea cursului de schimb. Creşterea cursului este consecinţa atragerii banilor lichizi în lei de pe piaţă de către minister pentru a acoperi deficitul anului 2008.  

I.L.: Acesta este motivul pentru care BNR nu intervine?   BNR nu poate să intervină pentru că statul ca entitate trebuie să-şi acopere deficitul. Nu poate să intre în faliment.  

M.M.: Aţi declarat că BNR nu trebuie să intervină, ci să-şi crească rezerva valutară.   Banca centrală a încercat prin emisiuni de şedinţe să intervină pe piaţă pentru a nu devaloriza excesiv moneda naţională. Avem două lucruri principale: atragerea de lei de către Ministerul Finanţelor şi ieşirea normală a lichidităţilor către străinătate. Şi atunci, banca intervine punând bani din rezervă. Dar aici trebuie să fii foarte atent, pentru că, cu cât diminuezi mai mult rezerva, cu atât pierzi din credibilitatea externă. Şi devii vulnerabil. Asta face Fondul în momentul de faţă: evaluează ce datorii are România şi ce resurse poate să atragă ţara la momentul actual. Şi vedem că există un decalaj de finanţare. Această diferenţă trebuie completată de undeva. De aici vine şi ideea unui acord între România şi instituţii financiare, fie că se cheamă FMI, fie că se cheamă Banca Mondială. Trebuie să vedem care este această diferenţă potenţial de finanţat, astfel încât să nu se creeze o presiune suplimentară. M.M.: Din datele pe care le are Fondul, deficitul prezentat de guvern este real?   Datele FMI arată că cifrele sunt corecte. Asta s-ar traduce în aproximativ şapte miliarde de euro.  

M.M.: De câţi bani avem nevoie?   Vom vedea la sfârşitul lunii viitoare. Cea mai mare parte a finanţării provine din sectorul privat, iar sectorul privat este localizat în sistemul bancar în proporţie de 60%. Dacă băncilepă rinte din Austria, din Franţa, din Olanda, din Grecia vor avea o atitudine faţă de subsidiarelecopil din România la modul „daţi-ne banii“, atunci vom avea o diferenţă mai mare. Dacă ele vor lăsa intacte liniile de creditare şi, mai mult, le vor suplimenta, atunci diferenţa va fi mai mică.  M.M.: Care a fost fenomenul în România ultimelor luni?   S-au păstrat liniile de creditare, dar nu s-au adus bani proaspeţi. Asta a însemnat o diminuare a resurselor de finan- ţare. I.L.: Politicienii români se tem de un acord cu FMI-ul, gândindu-se că le veţi pune condiţii dure. Sentimentul e împărtăşit şi de public. De cel puţin un an şi jumătate, este un alt fond, o altă instituţie, cu o altă filosofie. Astăzi, FMI are tendinţa de a pune în primul rând sustenabilitatea politicilor. Ne interesează dacă măsurile de criză pot fi susţinute fără să creeze derapaje sociale. La o întâlnire recentă cu ministrul Pogea, dânsul a prezentat principii curajoase, vorbind despre o ajustare a deficitului de la 4,8%, pe metoda cash, la 2%, într-un an. Ajustarea este absolut fantastică, problema este ca ea să fie sustenabilă pe termen mediu şi lung. Fondul a întrebat: „Puteţi menţine aceste promisiuni fără a produce tensiuni sociale?“. Problema FMI la ora actuală este ca măsurile guvernelor să fie în consens cu partenerii sociali. M.M.: Putem ajunge în spaţiul euro în 2014?   Este un obiectiv foarte ambiţios, probabil 2015. Până să ajungem acolo însă, trebuie ca economia noastră să fie mai stabilă, să nu mai fie vulnerabilă şi fluctuantă. "Băncile au păstrat liniile de creditare, dar nu s-au adus bani proaspeţi. Asta a însemnat o diminuare a resurselor de finanţare." - Mihai Tănăsescu, reprezentant la FMI

FINANŢE PERSONALE

„Trebuie pus şi ceva deoparte“  I.L.: Românii cred, potrivit unui studiu, că economia o duce mai prost o perioadă, dar îşi va reveni. Susţin că ar renunţa la tehnologia de ultimă generaţie şi la vacanţe. E o atitudine bună în vreme de criză? Unde suntem în vechea dispută dintre consum şi economisire, la nivel personal? Suntem predispuşi spre consum, pentru a ne fi bine astăzi. Puţini se gândesc, mai ales generaţia tânără, că trebuie pus ceva deoparte pentru a ne fi bine şi mâine. Acest tip de atitudine încurajează un consum necontrolat. Eu încurajez economisirea. Economisirea este planul principal pentru o ţară ca să-şi consolideze sustenabilitatea financiară şi economică.  

M.M.: Ce ar trebui să facă un salariat? Să-şi pună banii într-o bancă, presupunând că îi are? Economisirea în sistemul bancar, chiar în lei, este una dintre măsurile cele mai bune.  

M.M.: Cine câştigă, oamenii sau băncile? Este, cred, un ajutor reciproc. În timpul acesta de criză, primul ajutor acordat de stat a fost sistemului bancar, pentru că el are toate frâiele în acest mecanism de dezvoltare economică. O mai bună capitalizare a sistemului bancar creează o tendinţă de producţie mai bună, de creştere economică, de noi locuri de muncă. Şi, sigur, banii ăştia din lichidităţi provin în special din economisire. De aceea, mesajul meu de economisire este unul foarte puternic.  

I.L.: Ce facem, în cazul acesta, cu lanţul cauză-efect? Dacă economiseşti, îţi reduci consumul, ceea ce înseamnă că nu mai cumperi, iar asta la scară largă poate să ducă la şomaj sau falimente. Vedeţi, aici vorbim cine este mai întâi, oul sau găina? Sigur că, dacă economiseşti tot, nu mai consumi. Dar nimeni nu recomandă asta. O bucăţică trebuie pusă deoparte, pentru că asta îţi dă un avantaj pecuniar mai târziu. Este clar însă că trebuie să consumi. Pe de altă parte, în Spania, vedem o încurajare a consumului de produse din Spania. Este periculos un asemenea tip de gândire. M.M.: Nu încurajaţi un asemenea îndemn? Trebuie să fim foarte atenţi să nu alunecăm într-o parte protecţionistă mult prea avansată. Au fost şi la noi iniţiative de genul „made in Romania“. M.M.: V-ar interesa un post la BNR? Nu m-am gândit la aşa ceva.