În această ţară, legile sunt ca o minge de tenis trimisă cu forţă dintr-un teren în celălalt, intenţia fiecărei părţi fiind doar aceea de a câştiga punctul printr-o lovitură decisivă.
Dacă remarcaţi, avem „sentinţe“ contra ordonanţei „de urgenţă“.
În meciul care ne suceşte gâturile când într-o parte, când în cealaltă şi în care se decid drepturile noastre, arbitrul ideal nu există. Fiecare for funcţionează pe acelaşi principiu: „O lege e bună atâta timp cât aplicarea ei nu ne afectează privilegiile“.
Ideea principală a unui stat de drept este separarea puterilor, adică posibilitatea ca pentru orice acţiune a unei instituţii să existe posibilitatea unei reacţiuni din partea unei alte forme de putere. În România funcţionează însă doar un sistem de alianţe temporare între formele de putere, exprimate prin meciuri gen „preşedintele versus parlamentul“, „guvernul contra Curţii Constituţionale“. Ca la sărbătorile asiatice, vedem dragonul, nu şi pe cei de sub pulpana sa. Cum să nu bănuieşti Curtea Constituţională de conflict de interese, când, cel puţin în ultimele decizii luate, hotărârile forului au convenit de minune membrilor săi? Cum să nu acuzi de cinism un guvern care dă o lege prin care demnitarii sunt exceptaţi de la regulă?
Ca de obicei, funcţionează şi discursul dublu, o altă formă de urmărire a interesului personal. Şeful opoziţiei liberale, domnul Tăriceanu, preferă să vadă în textul ordonanţei numai restrângerea dreptului de a munci, categorisind măsura ca fiind una „de stânga“. Domnia Sa uită însă cu bună ştiinţă că, în ciuda imperfecţiunilor sale, ordonanţa îşi propune să uşureze bugetul de stat, mutând jocul în relaţiile dintre angajator şi angajat, ceea ce este o caracteristică taman a unui sistem liberal.
La fel procedează şi preşedintele Băsescu, când declară că „e prima lege care nu creează excepţii şi toată lumea s-a înfuriat“. O jumătate de adevăr este tot o minciună. De fapt, excepţiile erau deja create, prin legi care au fixat anterior discrepanţe uriaşe între categoriile de pensii. Ca să construiască drept pe o fundaţie strâmbă, ordonanţa guvernului Boc ar fi trebuit tocmai să opereze cu excepţii, concentrându-se asupra pensiilor cu regim special, mai ales că, aşa cum a spus premierul, ţinta erau cei cu salarii „nesimţite“, la care se cumulează pensii „nesimţite“.
Să presupunem că Emil Boc va avea inteligenţa de a revizui ordonanţa înainte de a o trimite în parlament. Teoretic, orice lege propusă de un guvern susţinut de o majoritate confortabilă ar trebui să treacă. Practic, fiecare parlamentar îşi va reaminti în momentul votării că este, mai degrabă decât reprezentantul unor oameni sau membru al unui partid, purtătorul unei cămăşi al naibii de apropiate de corp.
Comentaţi pe www.adriangeorgescu.ro