Continuare...
IULIE. Pasagerii (sportivi olimpici, oficiali, ziarişti) aeronavei Airbus „Moldova“ păşesc pe un aeroport uriaş. Chinezii care ne întâmpină încurcă „programul“ şi spun câteva vorbe în rusă. A durat puţin, o mână invizibilă resetează repede această „nesincronizare“. Dintre toţi românii, unul singur nu merge. E Toma Prădatu, fostul secretar general adjunct al Federaţiei de Gimnastică. E paralizat din 1998, de când a fost jefuit pe o stradă din Caracas. L-au împuşcat. A venit în China pentru un transplant cu celule stem. Câteva zile mai târziu, după operaţie, l-am vizitat. Era la un salon distanţă de fosta gimnastă Andreea Chelaru, fata cu cea mai frumoasă privire albastră. Andreea e paralizată din 1999, după o săritură nereuşită, în sala Liceului Sportiv „Nadia Comăneci“ din Oneşti.
AUGUST. Beijingul de după blocuri nu are nimic din strălucirea vândută la preţ de realitate absolută de organizatorii Olimpiadei. În casa familiei Li e cald şi miroase a peşte. Jocurile sunt trecătoare, pentru chinezul de rând altceva contează. Doamna Li explică perfect: „Să fie pace, să fie familia bine şi să nu fie scump orezul“. „Atât?“, întreb ca prostul. Prietenul meu chinez, „Rain“, traduce în mandarină. Doamna Li mă priveşte ca pe un marţian obosit, cu barbă, şi spune scurt: „Atât!“.
SEPTEMBRIE. Clovnul Siminică a ascuns toată viaţa, sub machiajul strident, drama artistului obligat să-i facă pe toţi să râdă. Chiar şi când, înăuntru, pe sub tricoul cu dungi orizontale, bătea, greu, o inimă sfâşiată. Siminică are 72 de ani, un câine fioros, o soţie superbă, un apartament aproape de circ şi moştenitori care rătăcesc prin lume. E un clovn pensionat care, în spectacolele de demult, se îndrăgostea de statui. Momentul care a marcat definitiv această maşinărie de zâmbete unsă cu lacrimi a fost când sora lui a căzut de la cincisprezece metri înălţime, în faţa a trei mii de oameni. S-a rupt trapezul, într-un spectacol la Râmnicu-Vâlcea. N-avea nici 20 de ani, era căsătorită cu un clovn, însărcinată în trei luni, şi a murit. Peste trei zile, Siminică era înapoi în arenă. El plângea şi lumea, toată, râdea.
OCTOMBRIE. Mircea Ştefănescu a câştigat nouă derby-uri de trap, mai mult ca toţi driverii din istoria lumii. Dacă ar fi trăit în Occident, era acum un milionar aproape octogenar care se plimbă, relaxat, cu iahtul. Pentru că hipismul în România a murit, nea Mircea e doar un bătrân care se bărbiereşte zilnic, îşi aşază meticulos ochelarii cu rame subţiri şi răsfoieşte nostalgic albume cu fotografii alb-negru. Pe spatele lor sunt trecute nume frumoase de cai uitaţi.
NOIEMBRIE. Sunt alegeri şi, ca de alegeri, se fraudează mult. Un cetăţean din Voluntari, exasperat că „ai lui“ nu pot ţine pasul cu opoziţia, oftează: „La cât se fură, o să ajungem în curând o ţară de materialişti“. E ceaţă.
DECEMBRIE. Bărbatul negru într-un hanorac alb e un om curajos. În ţara lui era inginer, a lucrat şi pentru ONU. În România e un taximetrist tratat ca un sclav. Congolezul nu vrea să se întoarcă acasă. Ar însemna să accepte că a ratat pe tărâmul european al viselor. Lucrurile sunt amestecate: în alte locuri, bărbatul în hanorac e un român. Poveştile imigranţilor seamănă mereu. Nu ştiu ce să-i spun congolezului. Încerc o frază într-o franceză care sună ciudat: „Nu voi ar trebui să vă simţiţi umiliţi. Umiliţi ar trebui să fie cei care vă folosesc, cei care vă încalcă toate drepturile“. Africanul tace.
CITIŢI ŞI:
ANDREI CRĂCIUN: Douăsprezece poveşti (I)
Recomandările noastre
