Comisar ideologic devenit academician comunist, Mihail Roller (1908-1958) a distrus istoriografia românească. C. Ionescu- Gulian, la ora când scriu aceste rânduri, membru titular al Academiei Române, ales în 1955, a demolat filosofia românească.
Mă întreb când vor veni analizele rolului nefast al acestui ideolog, un arhitect al utopiei în sensul pervers al acestei întreprinderi, mai cu seamă între 1948 şi 1965, în lichidarea autenticelor valori ale gândirii româneşti, în lupta împotriva a ceea ce partidul numea "liberalism", "obiectivism", "misticism", "iraţionalism" şi "cosmopolitism"? Când se va spune cum a îndeplinit el, cu demonic zel, ordinele politrucului şef, doctrinarul en titre Leonte Răutu? Cine i-au fost protejaţii şi aghiotanţii? Cum şi-a prigonit colegii şi cum a înmormântat atâtea cărţi şi destine în anii dogmatismului dezlănţuit?
Născut în 1914, C. I. Gulian a scris iniţial două cărţi promiţătoare (imediat după război): "Introducere în etica nouă" şi "Introducere în sociologia culturii". A fost însă atacat şi umilit de Răutu într-un discurs de o rară vehemenţă în 1948 şi s-a repliat oportunist, devenind cel mai acerb adversar al memoriei lui Titu Maiorescu, al tradiţiei junimismului şi al raţiona lis mului critic interbelic.
I-a detestat şi i-a persecutat pe un Mircea Florian şi pe un P. P. Negulescu, nemaivorbind despre ura sa pentru Lucian Blaga (aici se întâlnea în mişelie cu un Pavel Apostol). În 1957, de pildă, Gulian, apologetul "gândirii progresiste", nu pierdea prilejul de a pune la stâlpul infamiei "filosofia burgheziei decadente": "Poporul român - ca toate popoarele - are faţă de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experienţa sa milenară de viaţă l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primeşte cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A şti că moartea e un fenomen firesc şi a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorinţa de moarte şi glorificarea morţii, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere".
A propus, în cel mai agresiv stil jdanovist, un canon primitiv al istoriei filosofiei în care "idealismul" apărea ca o patologie a spiritului cu certe implicaţii politice "reacţionare". Au urmat ciclurile de represiuni şi de amăgitoare liberalizări. Gulian a supravieţuit în stratul de vârf al lumii universitare şi după 1965, s-a reinventat ca specialist în folclorul african, în structuralism, şi-a amintit de marile figuri ale filosofiei occidentale pe care le mistificase în scrierile sale anterioare.
În 1969 i-a apărut în traducere franceză o carte despre Hegel şi filosofia crizei, recenzată în "Le Monde des livres" de un cunoscut specialist în Şcoala de la Frankfurt (Jean-Michel Palmier) care îl compara cu polonezul Adam Schaff (o enormitate, evident).
În septembrie 1965, când a avut loc înscenarea securistă de la Facultatea de Filosofie (cu studenţi maltrataţi pe scările Rectoratului, cu exmatriculări, cu denunţări isterice şi rechizitorii aberante), Gulian nu a protestat. L-am avut profesor un semestru în 1972: citea note de curs îngălbenite, fără nicio intonaţie, un sfinx veşted, lipsit de memorie şi sentimente.
În anii ’50, în Facultatea de Filosofie a Universităţii stalinizate ce se numea "C. I. Parhon", Gulian a tăiat şi a spânzurat după voie. Nu a mişcat vreodată un deget să-i apere pe studenţii urmăriţi de Securitate, anchetaţi de unealta acesteia în facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceauşescu avea să o propulseze în diverse alte poziţii).
La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmaşul său a fost Alexandru Tănase), Gulian a încurajat cele mai crase mediocrităţi (Radu Pantazi, N. Gogoneaţă, de pildă) şi a lovit în cei care încercau, oricât de timid, să promoveze o minimă autonomie a spiritului. Mereu încruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat şi arid în exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai întunecat în stalinismul anticultural din România.
A fost cândva studentul unui filosof autentic, I. Brucar. Convertirea sa la stalinism a fost însă una totală, din tânărul Gulian, cu ale sale ambiţii de filosof al eticii, nu a mai rămas nimic. În 1963, dintr-o incurabilă inerţie sectară, l-a înfierat pe Liviu Rusu, respectatul filosof clujean, atunci când acesta a lansat proiectul reabilitării lui Maiorescu. Stalinismul lui Gulian, cel pe care Răutu îl acuzase cândva de "reptilism vegetativ", devenise unul existenţial, o marcă identitară. Nu a reuşit niciodată să se despartă de un trecut odios, a rămas legat de el prin tăceri, abdicări şi ignominii neîntrerupte.
Recomandările noastre
