De ce nu dau doi bani românii pe democraţie? Pentru că ceea ce au servit, absolut voluntar, în ultimii douăzeci de ani pe post de libertate n-a fost decât o formă sălbatică de capitalism, ornată cu sistem juridic şi alegeri libere.

Comunismul este cea mai coerentă formă de participare politică pe care au experimentat-o vreodată românii. În sensul tare al cuvântului, ultimul regim care a gândit şi promovat cu metodă politica. Iar asta i-a adus sfârşitul.

În 1989, nu felul dezastruos de a conduce economia i-a scos pe români în stradă, ci tocmai coerenţa extremă a Partidului de a planifica şi executa proiecte sociale. Cetăţenii acestei ţări au ales să destituie puterea pentru că începuse să-i facă responsabili, invitându-i să participe la un proiect imposibil - comunismul.

Ceauşescu nu a căzut pentru că economia era nefuncţională, nici din cauza cotidianului totalitar sufocant, a represiunii sau a absenţei libertăţii. Epoca dictaturii s-a prăbuşit pentru că le cerea propriilor cetăţeni să fie părţi într-un megaproiect de edificare a societăţii. A fost ultimul proiect cu adevărat politic pus pe picioare la Bucureşti.

Astăzi, pe români îi sperie exact acelaşi lucru: că ar putea fi responsabili pentru ceva. Din amintirea celor patru decenii de comunism nu mai reţinem, cu o nostalgie nesfârşită, decât beneficiile iresponsabilităţii. Mobilitatea socială a păturilor rurale, blocurile epocii, construirea metroului şi extinderea căilor de comunicaţii, educaţia gratuită şi siguranţa locului de muncă. Comunismul a fost un regim bun pentru că a or ganizat schimbul de bunuri sociale destinate unor cetăţeni care nu-şi doreau nicio responsabilitate.

În momentul în care politica a decis ca aceste schimburi să se sprijine pe răspunderea românilor, sistemul s-a prăbuşit. Iar aversiunea fundamentală faţă de orice proiect care necesită asumarea conştientă a drepturilor şi obligaţiilor s-a păstrat până astăzi. Pe de-o parte, românii au evacuat complet din memorie propria răspundere pentru susţinerea acordată regimului comunist. Pe de altă parte, tot românii refuză să-şi asume ultimele două decenii de libertate economică şi politică, pentru că asta i-ar face direct responsabili pentru felul în care lucrurile arată în prezent.

De la căderea comunismului, n-am mai fost în stare să ne propunem niciun proiect comun care să ne definească, fie şi parţial, comunitatea politică. Statul însuşi nu se limitează să organizeze juridic cetăţenii. Vrea mai mult: să fie epicentrul voinţei suverane a românilor. Primul subiect constituţional şi izvorul tuturor celorlalte.

În toată lumea civilizată, uitaţi-vă pe constituţiile occidentale!, voinţa cetăţenilor precedă instituţionalizarea autorităţii. În România, e invers: statul e mai bătrân decât oamenii. Felul acesta de a gândi şi face democraţia a dăunat e norm modului în care românii înţeleg regimul libertăţii. Unul căruia îi este imposibil să performeze eficient în prezenţa iresponsabilităţii crase a subiecţilor săi. De ce nu dau doi bani românii pe democraţie? Pentru că ceea ce au servit, absolut voluntar, în ultimii douăzeci de ani pe post de libertate n-a fost decât o formă sălbatică de capitalism, ornată cu sistem juridic şi alegeri libere.

În absenţa ultimelor, cetăţeanul nici n-a existat în România. Convocaţi la fiecare patru ani să-şi exprime voinţa, românii n-au făcut decât să-şi fortifice iresponsabilitatea. Au refuzat, în mod constant, să-şi asume costurile sociale şi politice ale propriilor decizii. De aceea, astăzi, înainte de toate, România este lovită de nulitatea propriilor locuitori. Diferenţele dintre cei aflaţi la putere şi cetăţeni sunt inexistente: pur şi simplu, iresponsabilitatea e politică de stat.

Poate că decontul cel mai usturător al acestui fel de a gândi binele comun nici măcar nu a venit încă. La capătul actualei crize, am putea să ne lo vim de următoarea promisiune făcută de ultimul pretendent la fotoliul prezidenţial, Dan Diaconescu: "Farmecul va fi că preşedintele va veni seară de seară să le spună românilor ce a făcut în timpul zilei. Şi veţi putea da sms-uri ca până acum, «de ce ai făcut aia?» sau «pune-l ministru pe ăla». Vor rămâne trei-patru ministere, restul vor fi desfiinţate, iar banii direcţionaţi spre popor".

Discursuri de acest tip capitalizează defectele fundamentale al românilor. Am crezut-o în comunism, continuăm să o facem şi în democraţie: atâta timp cât avem un popor nu ne mai trebuie şi o societate. Iar istoria ne arată ce păţesc proiectele politice primitive, aşa cum este România astăzi.