În 1999 a reizbucnit al doilea război cecen şi nu s-a încheiat nici astăzi, deşi Putin s-a încăpăţânat să-i nege existenţa. E un conflict mutat în Rusia şi, mâine, poate în Europa.

„Pe cât posibil, vom încerca să evităm ţintele civile, dar, pentru mine, nu există civili în Rusia. De ce? Pentru că genocidul poporului nostru se face cu acordul lor tacit”, declara DoKu Umarov, preşedintele Emiratului Caucazului în vara trecută.

Nu vă chinuiţi să căutaţi Emiratul pe hartă. Ţara nu există, este o proiecţie, un vis al mujahedinilor membri ai organizaţiei Şariat Jamaat, din partea de nord a Caucazului, cea mai fierbinte zonă a terorismului mondial.

Cecenia (Ichkeria), Inguşetia, Daghestan, Kabardino-Balkaria, Abhazia, Karaciaevo - Cerchezia, Osetiile, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia sunt de 20 de ani teatrul unui război puţin cunoscut. O analiză a conflictelor din regiune este imposibil de făcut în câteva rânduri, din cauza proporţiilor şi multitudinii acestora.

Însă o privire aruncată asupra Ceceniei de astăzi, republică autonomă din Federaţia Rusă, poate să ofere explicaţii asupra a ceea ce se întâmplă în regiune. Atacurile teroriste recente nu sunt decât faze ale războiului purtat de musulmanii care au declarat jihadul.

Un război care n-are şanse să se încheie curând, o spune şi Putin, o spun şi mujahedinii caucazieni. Iar victimele principale sunt milioanele de oameni nevoiţi să trăiască în sărăcie şi teroare.

Victime colaterale

Pentru cei 1,1 milioane de ceceni şi o jumătate de milion de inguşi, viaţa cotidiană înseamnă sărăcie, violenţă şi moarte. Războiul a distrus economiile locale, care supravieţuiesc doar din subvenţiile acordate de ruşi.

În Inguşetia, republică separată paşnic de Cecenia în 1992 şi în care nu este război deschis, situaţia este la fel de grea. La fiecare inguş, sunt doi sau trei refugiaţi de război din Cecenia ori Osetia care pun presiune pe resursele şi aşa limitate. Şomajul este de 60%, iar salariul mediu este de 50 de dolari pe lună. Tot aici opereză şi mujahedinii, care vara trecută au încercat să-l asasineze pe preşedintele Yunus-Bek Ievkurov.

La fel în Cecenia, Daghestan, Abhazia sau Osetia de Nord. Milioane de caucazieni trăiesc un coşmar cotidian, şi acesta este aspectul cel mai important pe care atât rebelii, cât şi autorităţile ruse „uită” să-l menţioneze. Nu există siguranţă personală, atât din cauza mujahedinilor, cât şi a soldaţilor ruşi, cu toţii fiind implicaţi în „businessul” răpirilor.

Spitalele şi şcolile funcţionează cu greutate, întreruperile energiei electrice sunt zilnice, iar pensiile şi salariile la stat vin cu întârziere pentru că sunt plătite de Trezoreria de la Moscova. Asta, în cazul fericit în care banii ajung la populaţie, pentru că autorităţile locale sunt acuzate deseori că fură fondurile respective în loc să le folosească pentru bunăstarea populaţiei.

Războiul terorii

Pe o suprafaţă relativ redusă, în Caucaz convieţuiesc zeci de popoare vechi, de religii diferite, cu toţii fiind „unificaţi” de ţarii Rusiei în secolul al XIX-lea. Comuniştii au strâns lanţul, i-au mutat pe recalcitranţi în Siberia şi au adus în locul lor nativi ruşi. La căderea comunismului, o parte dintre republicile sovietice din zonă şi-au revendicat independenţa, şi unii au obţinut-o.

Modelele oferite de Georgia, Azerbaidjan sau Armenia au fost încercate şi de celelalte foste republici, fără succes. Cecenia, Inguşetia, Osetiile, Daghestanul au rămas sub umbrela Rusiei. Motivul este simplu. Prin regiune trec conductele de petrol care fac legătura între câmpurile de extracţie din jurul Mării Baltice şi terminalele de la Marea Neagră, esenţiale pentru economia Rusiei. În cele mai multe cazuri, ruşii au reuşit să-şi impună voinţa fără probleme. N-a fost cazul Ceceniei. În 1991, generalul Djokar Dudaev a răsturnat guvernul pro-rus şi a pornit războiul, care a avut prima fază între 1994 şi 1996, reizbucnind în 1999. Deşi Moscova neagă, al doilea război cecen nu s-a încheiat încă. Coşmarul Cecenia

De 20 de ani, Cecenia este un simulacru de ţară. Oficial, republica este condusă acum de Ramzan Kadârov, susţinut de Moscova. În realitate, peste autorităţile ru se se suprapune un guvern separatist, al lui Doku Umarov.

Harta Ceceniei se schimbă în fiecare zi, în funcţie de rezultatul luptelor. O localitate poate fi azi a lui Kadârov, mâine a rebelilor, luptele n-au încetat niciodată. De fapt, sunt atât de banale că nu mai apar nici la ştiri, ci sunt doar şiruri seci cu numărul victimelor.

Potrivit unor rapoarte neoficiale, Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (fostul KGB) are în zonă în jur de 80.000 de soldaţi, iar mujahedinii sunt circa 20.000. Între timp, conflictul naţionalist s-a transformat într-unul religios, însă între musulmani. Separatişii, musulmani radicali, nu ţintesc special „infidelii”, populaţia creştină. Principalii lor duşmani sunt alţi musulmani, reprezentanţii ruşilor, „trădători” de genul lui Kadârov.

Războiul a fost „exportat” şi prin vecini. Umarov nu mai doreşte acum doar o Cecenie independentă islamică, ci un emirat care să cuprindă toate ţările din Caucaz locuite de musulmani.

„Dacă mă întrebaţi ce-i uneşte pe cei care devin martiri, voi răspunde: este decizia fermă de a muri pe calea spre Allah; n-am văzut nimic altceva în ochii lor decât sete de moarte, ei oricum deja nu mai trăiau în lumea noastră.”, SAID BURIAŢKI, antrenorul şi recrutorul unităţii de sinucigaşi a rebelilor ceceni

EXCESELE RĂZBOIULUI

Oameni săltaţi din casă, la miezul nopţii

Cel mai dur aspect al conflictului caucazian îl reprezintă numărul uriaş al răpirilor şi dispariţiilor de persoane. Pentru a masca aşa-zisa democraţie, forţele de securitate nu arestează pur şi simplu oamenii bănuiţi de complicitate cu rebelii. Bărbaţii sunt ridicaţi de persoane necunoscute din casele lor şi doar foarte rar se întorc, mutilaţi de la torturi.

De partea cealaltă, separatiştii folosesc şi ei răpirile, extorcările sau şantajul pentru a-şi asigura resursele financiare necesare continuării luptei. De asemenea, rebelii nu pun mare preţ pe vieţile “infidelilor”. Cine intră pe linia focului n-are nicio şansă.