Hédi Fried, o supravieţuitoare din lagărul de la Auschwitz născută în Sighetu Marmaţiei, îşi dedică viaţa predării Holocaustului pentru că a înţeles exact importanţa rolului său de martor.

Suedeza Hédi Fried are 86 de ani, după actele de identitate, fiind născută în Sighetu Marmaţiei, pe 15 iunie 1924. În fiecare an însă, îşi serbează ziua de naştere pe 15 aprilie. Anul acesta împlineşte, de fapt, 65 de ani, după propria numărătoare. Căci în 1945 a început a doua sa viaţă.

Este ziua eliberării din lagărul de la Bergen- Belsen, după ce vreme de un an a reuşit să supravieţuiască infernului de la Auschwitz, alături de sora sa, Livia. Astăzi îşi revede oraşul natal alături de ambasadorul Suediei, Mats Aberg, şi îşi lansează trei cărţi care valorifică experienţa sa de supravieţuitoare a Holocaustului.

Întâlnire cu doctorul Mengele

Din cei 30.000 de locuitori ai Sighetului, în 1944, aproape jumătate erau evrei. Fiindcă atunci oraşul era parte a Ungariei, nici unul nu a scăpat de ghetou, apoi de deportare. Câţi au supravieţuit lagărelor este imposibil de spus. Cert este că din familia lui Hédi au mai rămas doar jumătate. Şi asta cu noroc. Căci Hédi şi Livia erau nişte copile când au ajuns la Auschwitz, în 1944, la începutul verii.

Grozăvia primei zile petrecute acolo avea să forţeze însă maturizarea lui Hédi. Şi, paradoxal, să sădească în ea dorinţa acerbă de a supravieţui.

„Am ajuns în faţa ofiţerului SS, înalt, îmbrăcat într-o uniformă impecabilă. Mai târziu am aflat că era doctorul Mengele. Şi-a ridicat privirea pătrunzătoare spre noi şi a arătat cu bastonul spre mama: «Tu du-te la stânga, voi două la dreapta. Mama, cu baticul ei albastru închis şi cu ochii roşii de plâns, se agăţa de noi: «Sunt copiii mei». «O să-i întâlneşti mâine». »Pot să primesc puţină apă?»... «O să primeşti cafea, când ajungi la destinaţie». Mama mea dragă! Nu a primit nicio cafea când a ajuns. În schimb, s-a deschis robinetul de gaze când stătea şi-şi întindea buzele însetate către stropitoarea duşului”, relatează Hédi Fried, în volumul autobiografic „Frânturi dintr-o viaţă”, moartea mamei sale, Frida, în prima zi la Auschwitz.

Deşi până la sfârşitul războiului a sperat că măcar tatăl, Ignatz, a supravieţuit, el a avut parte de aceeaşi moarte.

„Mama mea dragă! Nu a primit nicio cafea când a ajuns. În schimb, s-a deschis robinetul de gaze când stătea şi-şi întindea buzele însetate către stropitoarea duşului.“ HÉDI FRIED, fragment din volumul autobiografic „Frânturi dintr-o viaţă”

Dezumanizarea Cu detaşare şi simţ al detaliului, Hédi Fried face una dintre cele mai memorabile descrieri ale vieţii de zi cu zi în lagărele naziste, de la trezire la cele trei mese şi dormitul în barăci.

„După deşteptare, alergam toate la latrină, înainte de a se da semnalul pentru Zählappell. (...) Când coada era prea lungă, paznicele intrau şi loveau sălbatic în jurul lor. Atunci ne înţelegeam şi ne aşezam şezut lângă şezut la aceeaşi gaură. Dacă te trezeai noaptea, aveai voie să întrebuinţezi nişte butoaie mari”, povsteşte Hédi Fried.

„Zählappell-ul era evenimentul cel mai important din lagăr: era ca un ritual religios. Toate trebuia să stăm în rânduri de câte cinci, chiar şi bolnavele; nici muribundele nu făceau excepţie. Eram numărate şi răsnumărate”, mai relatează aceasta. Pentru că mâncarea consta într-o bucată mică de pâine cu margarină dimineaţa şi o supă de legume la prânz, Hédi Fried arată cum a reuşit să obţină uneori o farfurie de supă în plus.

„Corpuri împietrite de femei zăceau împrăştiate în faţa uneia dintre barăci şi ni s-a dat ordin să le cărăm câteva sute de metri până la o altă clădire. Acolo urma să le descărcăm, să le cărăm înăuntru şi să le punem grămadă pe o masă. În timp ce ridicam corpurile moarte, comentam fără sentiment”.

„AM RĂMAS ATÂT DE PUŢINI!”

Holocaustul pe înţelesul copiilor Aflată în lagăr, Hédi Fried a pus un pariu cu o colegă de suferinţă că vor fi eliberate pe 15 aprilie 1945. S-a întâmplat ca soldaţii britanici să ajungă chiar în acea zi la Bergen-Belsen, ultimul lagăr prin care a trecut, după o perioadă de înfometare aproape totală. Hédi şi Livia s-au înscris pentru un transport al Crucii Roşii suedeze pentru că rămăseseră orfane. Aşa au ajuns la Stockholm, unde s-au stabilit. S-a căsătorit cu Michael, un alt supravieţuitor al Holocaustului, tot din Sighet, cu care are trei copii. După moartea acestuia, în 1962, a condus firma de aparatură medicală pe care acesta o fondase.

Abia după ce copiii şi-au dat Bacalaureatul a reuşit să studieze Psihologia. S-a dedicat întocmirii unui îndrumar de predare a Holocaustului. „Mi-au trebuit patruzeci de ani ca să-mi dau seama că sunt un martor şi sarcina mea este să povestesc ce am trăit. Am rămas aşa de puţini! Trebuie să povestim despre neomenia care s-a petrecut în secolul XX. Nu are voie să dispară sub mantaua uitării şi nu are voie să se repete!”, argumentează ea.

Îndrumarul în care pledează pentru predarea Holocaustului de la vârste cât mai mici, se găseşte în volumul „Pendulul vieţii”, apărut în versiunea românească, la fel ca şi celelalte două cărţi pe care le lansează azi la Sighet, la Editura Vremea.

1944 este anul în care Hédi Fried şi sora sa, Livia, au ajuns în lagărul de concentrare de la Auschwitz

DESPRE OAMENI

„Au spus că nu au ştiut nimic”

Printre ”lecţiile” pe care le dă veterana supravieţuitoare a Holocaustului şi scriitoare se găseşte şi o întâmplare povestită cu tâlc.

Între Auscwitz şi Bergen- Belsen, Hédi Fried a fost deţinută în mai multe lagăre din jurul Hamburgului, unde printre sarcini se găsea şi aceea de a face curăţenie după bombardamente sau deszăpezirea străzilor.

„Oameni cu obraji îmbujoraţi, cu haine călduroase se grăbeau prin faţa noastră, aparent fără să ne vadă. Ce gândeau oare când ne vedeau, femei slabe în haine subţiri, tremurând, dând zăpada cu lopata? Nimeni nu venea mai aproape, nimeni nu punea întrebări. Mai târziu, aveau să spună că nu au ştiut nimic... Şi, mult mai târziu, că totul a fost o minciună”.