În avalanşa de interpretări, controverse sau amintiri care readuc în discuţie, în ultimul timp, personalitatea lui Nicu Ceauşescu, există şi mărturii exclusive, care dezvăluie o faţetă - haideţi să nu folosim multuzatul "necunoscută", ci mai degrabă pe neaşteptatul "obişnuită" - a celui care suscită încă interesul generaţiilor. Într-un interviu acordat EVZ, publicistul Şerban Cionoff, unul dintre cei care a lucrat cu Nicu Ceauşescu, vorbeşte tocmai despre această latură "obişnuită" a Prinţişorului.

EVZ: Unde aţi lucrat cu Nicuşor Ceauşescu? Şerban Cionoff: "Am lucrat" este un fel de a spune, mai degrabă aş zice "l-am cunoscut" sau, mai corect, "am lucrat într-o instituţie din sistemul coordonat de către Nicu Ceuşescu". Prin urmare, aţi fost sau nu un… nicuşorist? Cu riscul de a vă dezamăgi, răspund NU! Asta nu însemnă că mă dezic de această perioadă a vieţii mele; dimpotrivă, îmi asum şi cele bune şi cele rele, atâtea câte ţin de trecerea mea prin acele vremuri. Dar, "nicuşorist", adică unul dintre prietenii sau colaboratorii săi apropiaţi, nu am fost. Totuşi, ceea ce am văzut sau am aflat despre Nicu Ceauşescu mi-a dat posibilitatea să îmi formez o părere despre el. Vă mai amintiţi prima întâlnire cu Nicu? Cum să nu!? Era la sfârşitul lui februarie 1969, în zilele când, la tipografia «Informaţia» (azi «Universul» - n.r.) pregăteam primul număr tipărit al revistei "Universitas", revista asociaţiei studenţilor din Universitatea Bucureşti. Nicu venise acolo împreună cu sora sa mai mare, Zoia, care era redactor şef-adjunct al revistei (cu titlul de informaţie: redactor şef era regretata Jeana Gheorghiu, iar celălalt redactor şef-adjunct eram eu). Nu pot spune acum că m-a frapat ceva, în bine sau în rău, în comportarea lui. Ne-a dat mâna la fiecare, s-a prezentat scurt «Nicu» şi… dus a fost! Nu peste multă vreme a venit Marcel, un băiat «de bine» din tipografie, m-a luat deoparte şi mi-a şoptit cu glas răstit: «Şerbane, o fi el băiatul lui Nea Nicu, da să ştii că îl altoiesc de nu se vede. Să o lase în pace pe Mariana, că mă supăr rău». Mariana era o zvărlugă de fetişcană, o brunetă cu nişte ochi mari şi iscoditori, isteaţă foc şi pusă mereu pe şotii. Am pus-o imediat pe Zoia în priză şi l-am tras pe craidon deoparte spre a-i face muştruluiala meritată. Spăşit, Nicu ne-a mărturisit: «Nu am vrut să îi fac curte, vroiam doar să îmi facă şi mie o parafă de doctor pentru motivarea absenţelor!». După care ne-a luat la sentiment: «Dacă mă lăsaţi să mai stau cu voi, în tipografie, fac cinste cu o votcă, am adus nişte bani la mine!». Iar, după o pauză, a adăugat cu un zâmbet complice: «Mâine (1 martie - n.r.) e ziua Zoiei şi vreau să îi fac o supriză». Zis şi făcut! A stat Nicu smirnă şi, după ce ne-am terminat treaba, ne-a făcut cinste cu o votcă la restaurantul «Cişmigiu». Nu aş pune pariu că toată consumaţia a fost achitată de Nicu din fonduri proprii sau a cotizat şi «tov. Georgescu» (şoferul Zoiei), dar, vorba aia, gestul contează!...". Bun, l-aţi cunoscut pe Nicu încă de pe când era adolescent. Nu v-aţi gândit să cultivaţi relaţia? Oricum nu era un lucru oarecare să aveţi asemenea prietenie în palmares... Şi eu ce ai vrea să îţi răspund la o asemenea întrebare? Ceva cam de felul: «am înţeles, încă de pe atunci, că nu este corect să fiu prieten cu cineva din familia Dictatorului»? Să fim serioşi! Zoia era şi a fost până la sfârşitul zilelor ei, un om excepţional, era dotată cu o inteligenţă ieşită din comun şi, mai ales, cu un caracter cum rar am întâlnit. Din păcate, pentru prietenia noastră, se pare că maică-sa nu a văzut cu ochi buni prezenţa sa în redacţie, aşa încât, din luma aprilie 1969, Zoia a părăsit redacţia «Universitas». Cu timpul, ne vedeam tot mai rar, apoi relaţia s-a rupt. Ne-am revăzut după 1990, când Zoia, proaspăt ieşită din închisoare, m-a căutat spre a-mi mulţumi pentru nişte rânduri pe care le publicasem în gazeta «Glasul», revoltat şi scârbit de zoaiele debitate la adresa ei tocmai de către nişte indivizi care, nu cu multă vreme înainte, nu mai pridideau să îi bată temenele şi să-i înalţe osanale. Cât despre cum m-a ajutat Zoia, în ianuarie 1969, atunci când pur şi simplu mi-a scos mama din închisoare, acolo unde o aruncaseră nişte nemernici... nu cred că ar mai fie ceva de adăugat. Să revenim la Nicu. Întâmplarea a făcut să îl reîntâlnesc abia atunci când era secretar şi apoi Prim Secretar al CC al UTC. Iar relaţiile cu el, măcar în ceea ce mă priveşte, au fost numai relaţii mediate, pe linie ierahică. Să zicem ca de la Primul Secretar al CC al UTC la un publicist-comentator la ziarul "Scânteia tineretului. Cotidianul central al CC al UTC". În cazul acesta puteţi povesti nişte amintiri picante.... Te-am prevenit de la început că nu! Asta, însă, nu înseamnă că nu l-am întâlnit în câteva împrejurări semnificative, câteva am spus, dar cred că suficiente spre a-i putea schiţa un portret cât mai apropiat de ceea ce era el. De pildă, în 1985, atunci când fusesem propus să plec într-un grup de studii în Italia, s-au ridicat «unele probleme de dosar». Informat, Nicu a reacţionat prompt: «dar, când îi cereţi să scrie materiale «pe linie», nu mai are «probleme la dosar»?». Şi am plecat in Italia! Fiindcă asta era o calitate a lui Nicu, nu numai că putea, dar şi vroia şi ştia să-şi apere oamenii cu care lucra. Fireşte, atunci când era prevenit şi atunci când era cazul să o facă. Devenise celebră vorba lui: «Ştiu, am fost informat, am luat măsuri». Să îl fi văzut eu pe cel care se apuca să treacă peste vorba lui Nicu. Mi-aţi povestit, odată, cum a reacţionat Nicu atunci când în "Scânteia tineretului" a apărut un articol semnat de către un distins universitar chiar în ziua în care acesta urma să fie exclus din partid pentru «vina» de a fi participat la câteva şedinţe ale "Meditaţiei transcedentale". Da, este vorba despre un eminent dascăl şi om de ştiinţă, profesorul universitar Mihai Golu. Articolul era deja paginat, când profesorul m-a sunat, cu vocea sugrumată, ca să mă prevină că a doua zi urma să fie exclus din partid. Cum eram şi responsabil de număr în ziua aceea, i-am transmis mesajul redactorului-şef. Dar, vai! era prea târziu ca să mai facem ceva. Normal, redactorul-şef l-a informat pe editorul gazetei, adică pe primul secretar al CC al UTC. Replica lui Nicu nu am să o uit niciodată: «1. Sunt obsevaţii de conţinut la articol? Nu sunt, atunci daţi-i drumul! 2. Am fost avertizaţi de către secţia de presă a CC al PCR că există embargou pe semnătura profesorului Mihai Golu? Nu am fost, aşa că daţi-i drumul. 3. Am fost anunţaţi, oficial, de către Centrul Universitar de partid Bucureşti despre ordinea de zi a adunării de la organizaţia PCR facultatea de filosofie? Nu am fost, aşa că daţi-i drumul!». Aşa am făcut, am dat drumul la ziar, iar când a doua zi a sunat secretarul cu propaganda şi presa al CC al PCR, răposatul Petru Enache, foc şi pară cum că "ce a apărut în ziarul vostru?", redatorul şef al ziarului i-a recitat, cuvânt cu cuvânt, vorbele lui Nicu şi… cam asta a fost totul! Totuşi, nu cred că folclorul utecist ducea lipsă de picanterii despre Nicu. Cum să nu?! Am chiar o istorie nostimă foc din arhiva orală a «Scânteii tineretului». Aveam, pe atunci, printre- alte sloganuri mobilizatoare, şi unul despre creşterea natalităţii care suna aşa: «Copii frumoşi şi sănătoşi, pentru tinereţea şi vigoarea naţiunii noastre socialiste». Azi aşa, mâine aşa, până când, plictisită, ghiduşa noastră dactilografă, Angela Nacu, l-a schimbat cu de la sine putere: "Copii frumoşi şi ticăloşi"etc… Şi aşa a rămas în sumarul ziarului, pe care, după tipic, îl trimiteam «sus». Inclusiv la «tov. Nicu». Care «tov. Nicu», după ce a citit sumarul, l-a sunat pe redactorul şef: «Voi aţi citit sumarul ziarului de mîine? Da? Sigur? Ia mai uitaţi-vă o dată pe el». Şi , după câteva secunde a adăugat: «Cu mine aţi scos-o la capăt, dar dacă ajungea sumarul ăsta la maică-mea?!?»... Sunt sigură că ar mai fi multe de povestit despre Nicu Ceauşescu... Vă las pe dumneavostră să puneţi ultima întrebare, să zicem o întrebare pe care aţi fi vrut să o auziţi... De acord. Iar întrebarea pluteşte în aer: «Nu cumva, prin asemenea amintiri hazlii, vreţi să îndulciţi portretul personajului sau, mai direct, să îl reabilitaţi pe Nicu Ceauşescu?». Iar eu îţi răspund: nici vorbă! Pur şi simplu, am rememorat împreună câteva crâmpeie de viaţă despre un om care s-a numit Nicu Ceauşescu. Nu am vrut, prin asta, nici să îi înalţ statuie şi nici să îi spăl păcatele. A fost, şi el, un om cu bunele şi cu relele sale, iar folclorul care s-a ţesut pe seama sa, a fost, în felul său, preţul pe care Nicu l-a plătit, cu sau fără voia sa, pentru că s-a născut şi a trăit, într-un anumit timp, într-un anumit loc şi într-o anume familie. Dar dacă tot mi-ai cerut o încheiere, ca la carte, aş adăuga doar o constatare de mult bun simţ şi foarte dreaptă a lui Ion Cristoiu (fireşte reproduc din memorie). "Cu toate păcatele lui, Nicu Ceauşescu nu a făcut nici pe departe isprăvile pe care le fac, azi, beizadelele unor potentaţi ai momentului». Fără comentarii! CITIŢI ŞI:

• Lui Nicu Ceauşescu i-a făcut un foarte mare rău ieşirea din închisoare
• Nicu Ceauşescu: "Străinii e bine să ştie adevărul. Dumneavoastră să aflaţi adevărul din ce a fost în ţară şi după aceea..."