Este o poveste adevărată, cu începuturi dureroase, tragice. Romanul „Donbas” este povestea adevărată a unui evadat român din lagărul sovietic: Jacques Săndulescu. Peste ani, după chinul îndurat în lagărul sovietic, va deveni Big Jacques în America, adică boxer profesionist, actor și proprietar al unui bar de jazz din New York. Istoria acestui om apare pentru prima dată în țara sa natală România, odată cu editarea romanului autobiograhic „Donbas”, apărut la Editura Nemira.

În tulburii ani `40, într-o zi, pe când mergea la școală, Jacques este luat de pe stradă, în Brașov, și dus în lagărul sovietic de la Donbas. După doi ani și jumătate de chin, reușește o evadare spectaculoasă.

Destinul lui incredibil ni se dezvăluie în „Donbas”, scriere autobiografică tradusă în premieră în România, țara natală a lui Jacques Săndulescu. Romanul i-a uimit pe americani, trimițându-i cu gândul la Indiana Jones sau James Bond. Numai că, înainte de a fi o aventură cinematografică, povestea lui Big Jacques e o poveste adevărată.

„Cartea e scrisă cu simplitate și franchețe și e extraordinar de emoționantă. Este o poveste profund personală, de modă veche, petrecută în cea mai neagră epocă, și afirmarea directă a unui crez profund.“ The New York Times Book Review.

După evenimentele din această carte, Jacques a fost DP (persoană dislocată), comerciant pe piaţa neagră în taberele din Germania după război, muncitor angajat la construirea căii ferate în sălbăticia din nordul ţinutului Ontario din Canada, pugilist profesionist la categoria grea (un vis al său din copilărie), sub numele „Jack Hermann“ în Montreal, Toronto şi Chicago, cu 18 meciuri şi 16 KO înainte de a fi recrutat în armata Statelor Unite. A fost interpret pentru baza armatei americane din Metz, Franţa (şi din nou comerciant pe piaţa neagră din Paris în week-enduri), student la litere şi filosofie la Sorbona. Translator din partea Naţiunilor Unite în timpul Revoluţiei Ungare din 1956. A mai fost salvamar, chelner în Greenwich Village, unde a făcut cunoștinţă cu cele două mari iubiri ale vieţii sale: jazzul şi karatele. A deţinut, de asemenea, ca proprietar, două cafenele Flamenco şi apoi un bar de jazz.

A scris „Donbas” după ce a văzut filmul lui Steve McQueen The Great Escape. S-a gândit: „Povestea mea e la fel de bună ca asta.“

Redăm câteva fragmente din perioada de prizonierat din lagărul de la „Donbas”.

„ Lagărul nostru era format din douăzeci și una de barăci din lemn, închise la culoare, dispuse pe trei rânduri. Nici bucătă-rie, nici spălătorie, nici toalete, nici sală de baie, nimic. Era însă împrejmuit pe toate părţile cu sârmă ghimpată.Am intrat în lagăr prin ghereta gardianului de pază. Înăuntru, în timp ce treceam, ne numărau doi ofiţeri. De acolo, am mers pe o potecă ce ducea la cazarmă.

         Zăpada ajungea până la glezne, iar nămeţii erau în unele locuri înalţi pânăla umăr. Ne curgeau lacrimile din cauza vântului care urla furios şi ne muşca efectiv de faţă.Prima dintre barăci avea cam optzeci și ceva de metri lun-gime; pereţi subţiri de lut o separau în opt compartimente, patru pe fiecare parte. Ne-au întâmpinat șapte sau opt paznici care bombăneau numărându-ne din nou în timp ce intram. Păreau a fi mongoli şi ne loveau cât puteau de des, cu sete. Am fost împins în ultima încăpere. În interior, la celălalt capăt, se afla o sobiţă cu cărbuni.Când am intrat prima dată, în barăci părea cald, dar, dupăun timp, am simţit frigul din nou.

Singura diferenţă reală între interior și exterior era lipsa vântului și căldura generată de corpurile noastre; neavând niciun lemn, nu am putut aprinde focul. În acea noapte, nici nu putea fi vorba despre somn. Cei care nu-şi aduseseră pături cu ei au fost nevoiţi să doarmă pe podeaua tare şi murdară. A fost un coșmar, se auzeau numai plânsete și rugăciuni. Oamenii ăştia nu-şi puteau oare da seama că aşa își făceau situaţia şi mai grea? A venit și dimineaţa în cele din urmă. Tot timpul călătoriei cu trenul trăisem cu spaima a ceea ce va urma, dar, din acea primă dimineaţă, îngrijorarea a crescut și mai mult, pentru cămi-am dat seama că ceea ce trebuia să facem devenise acum mult mai important decât unde eram.

Gândurile mi-au fost întrerupte de sosirea unui paznic și a unui interpret. El a anun-ţat că bărbaţii erau necesari pentru următoarele munci: adu-cerea pâinii de la un oraș din apropiere și distribuirea câte unei pâini pentru fiecare cinci prizonieri, săpatul unei latrine, con-struirea unei bucătării, descărcarea scândurilor și ţevilor care urmau să fie făcute prici. Apoi a cerut tâmplari și s-au oferit voluntari mai mulţi bărbaţi.Sarcina mea a fost săpatul latrinei, împreună cu alţi trei prizonieri. Nu aveam nici mănuși și nici pantofii nu mă protejau de zăpadă. Am plâns, fiindcă mâinile începuseră să-mi îngheţe, dar pânăși lacrimile îmi îngheţau. În toată aceastădisperare mânuiam furios cazmaua, cu speranţa că așa voi re-uși să mă încălzesc câtuși de puţin.

Ne-a luat trei zile terminarea latrinei. În fiecare seară, după muncă, răsplata noastră era o cincime dintr-o pâine. De atunci, singurul lucru pe care-l aşteptam cu nerăbdare era distribuirea raţiei de a doua zi. Este uimitor cât de repede se pot simplifica motivele de bucurie ale oamenilor. Așteptarea pâinii după muncă devenise cea mai mare fericire de pe pă-mânt. Venea proaspătă de la brutărie, în saci mari de pânză, iar când mirosul pătrundea în cazarmă, saliva ni se aduna în gură în strat gros. Ne împingeau în colţul uneia dintre ca-mere, în timp ce în colţul opus pâinea era stivuită până la tavan. Ochii noștri mâncau fiecare bucăţică. Probabil oricare dintre noi îşi imagina în felul său ce ar face dacă ar avea o întreagă brutărie la dispoziţie. În primele câteva săptămâni, astfel de visuri cu ochii deschişi m-au ţinut în viaţă mai mult decât orice altceva.A fost nevoie de aproximativ douăzeci de zile de muncăgrea înainte ca lagărul să capete fie și o organizare aparentă.

Au fost săptămâni dureroase, cu lecţii dureroase. În baraca mea era un fierar care fusese arestat împreună cu fiul său în vârstă de optsprezece ani. Era un bărbat extrem de puternic, cu bicepşi imenşi și antebraţe care se curbau spre noi când îşi scotea cămașa pentru a căuta păduchi. M-a făcut să râd un pic când am văzut muntele de om cercetându-şi corpul în căutarea unor insecte minuscule. Dar, când îi găsea, nu mai era motiv de râs, pentru că îi omora cu aceeași poftă de răzbunare de care este nevoie pentru a ucide un om. Odată, după ce ne-am primit raţiile, fierarul şi-a mâncat-o repede pe-a lui. Pur și simplu a devorat-o. Apoi a smuls jumătate din bucata de pâine a fiului său. Când acesta s-a plâns, tatăl l-a pălmuit cu o mișcare foarte rapidă, ca a unei feline. Băiatul a plâns în liniște, cu gura închisă. Am fost uimit. Tatăși fiu. Eu şi tatăl meu. Dacă foamea putea înlocui cele mai nobile instincte paterne, era rău de tot. Ar fi, în acest caz, fiecare numai pentru el. N-ar mai exista nicio relaţie aici, niciun loc pentru sentimente.

Oamenii mureau deja, ritualul de îngropare devenise ceva obişnuit, iar cei care erau desemnaţi s-o facă se plângeau amar-nic. În special un bărbat se căina întruna. În cele din urmăl-am întrebat:

– Nu crezi că toată lumea lucrează din greu? De ce te vaiţi?

– Nu înţelegi, a spus el, nu e vorba de muncă. Ci că săpăm gropi pentru oameni care au venit cu noi de-acasă. Azi sap o groapă pentru unul sau altul, iar mâine cine știe cine o să sape o groapă pentru mine sau pentru tine? Cât timp o să mai rezistăm?”.