O carte cu multe întrebări fundamentale, dar și cu multe revelații și răspunsuri: „Sâmbăta mută”, de dumitru Manolache.

Scriitorul Dumitru Manolache: „Dervent, o poartă a creştinismului românesc”, „La porţile luminii-Miracolele de la Dervent”, „Andrei, apostolul lupilor”, „Sfântul Apostol Andrei la Dunărea de Jos”, „Lupii mielului. Sfântul Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc”, „Protocol de gradul 0” (teatru-comedie) ; „Tezaurul de la Sinaia-legendă sau adevăr ocultat?”, „Nunţi înecate” (roman) și ala mai departe. Am lăsat aceste titluri nu pentru a-i face o carte de vizită autorului, ci pentru a pleca de la început cu ideea că este un scriitor aparte, cu teme care nu îți dau o stare de bine imediată, ci te răscolesc și te trimit spre tine însuți și dincolo de tine, pentru a afla răspunsuri fundamentale.

De curând, Dumitru Manolache a lansat un nou volum, „Sâmbăta mută”. Un roman despre transformearea unei ființe umane, despre renunțarea la strigăt, adoptarea tăcerii și o nouă naștere a sa.  

Despre carte nun e vorbește autorul. Ne-a lăsat să înțelegem prin ochii și inima maicii Teodula –„ pe care eu nu o cunosc, este o monahie care a citit romanul la rugămintea unui preot de la o mănăstire din Caransebeş - mi-a trimis un studiu referitor la această carte, în care a surprins şi s-a apropiat cel mai mult de ce am vrut eu să spun”.  „În pielea personajului principal trăiesc foarte multe personaje reale, pe care eu le-am cunoscut, despre care eu am scris. Și în scena omului care pleacă încălţat cu nişte sandale de fier către o zonă sacră din Dobrogea noastră străbună, trăiește un personaj real, pe care eu l-am cunoscut, şi despre care am scris, deci nu este doar imaginaţia mea (...). În final, în postfaţă, Maica Teodula - pe care eu nu o cunosc, este o monahie care a citit romanul la rugămintea unui preot de la o mănăstire din Caransebeş - mi-a trimis un studiu referitor la această carte, în care a surprins şi s-a apropiat cel mai mult de ce am vrut eu să spun”, spune scriitorul. Am ales câteva fraze din viziunea maicii Teodula. Și ceea ce a înțeles domnia sa îți dă aripi să cauți cartea, să o citești, să afli cum te poți „curăța”, cum poți renaște.

 

„Cu moartea pre moarte călcând...”  către tăcere și Lumină

 

 

        Încătușat în hotarele rațiunii sale, omul a dobândit după cădere o înțelegere antinomică, urmând îngusta logică a contrariilor: viață-moarte, amintire-uitare, țipăt-tăcere, întuneric-lumină. În romanul lui Dumitru Manolache, Sâmbăta mută, binoamele îndătinate antrenează legături noi. La antipodul tăcerii nu mai stă acum cuvântul, ci Lumina. Întreaga scriere poartă pecetea Învierii și a nașterii Omului. De altfel, nu întâmplător protagonistului i-a fost rezervat acest nume „protocronic”: Mihail Omu.

        Nu este vorba, totuși, de o scriitură religioasă clasică, cu atât mai puțin de una aplatizată de chingi moraliste văduvite de duh, sau de o operă filocalică ce sondează subțirimi isihaste. Cartea de față îmbină în chipul cel mai surprinzător trivialul și hieraticul, vulgaritatea și sfințenia, cotidianul tern și mireasma veșniciei. Nici urmă de narațiune greoaie și împotmolită în figuri livrești și artificii literare. Prea puțin este, în fapt, Sâmbăta mută un roman, o creație beletristică. Avem înainte chipul unei spovedanii. (...). Este povestea jurnalistului Mihail Omu, care cheltuindu-și „mărunțișul de viață” cu un adânc simțământ al ratării: părinți sinucigași și, în genere, trecutul pătat al tatălui său, avocatul Vasile Omu, prin delațiuni și colaborare cu Securitatea, o căsnicie curmată prin divorț, o carieră eșuată atât pe linia propagandei politice marxiste, ca ginere al „tovarăşului Ţuţuianu, comunistu' ăla de la Capitală”, cât și pe cea a gazetăriei și a spiritului justițiar în numele libertății presei de după Revoluție, pierderea demnității sale de om până în punctul de a ajunge un om împătimit de băutură și a trăi din cerșit, se hotărăște să urmeze calea unei mari schimbări: viața de  mănăstire. Devine, astfel, „fratele Mihail” la Schitul „«Sfinţii Voievozi», de la Valea Albă, în Covasna, unde a fost primit să «dea piept cu ispita», cum i-a zis părintele stareţ Clement”. Biruit în această luptă pentru răscumpărarea vieții sale „amanetate”, se întoarce în satul de obârșie, Pârlita, de unde va porni mai apoi pe același drum al călugăriei, mânat, însă, de această dată, de o chemare autentică și fiind supus feluritelor încercări și ispite „pe drumul dinspre chip spre asemănare”. Sunt grăitoare titlurile celor trei mari capitole ale cărții, Cu moartea, Pre moarte, Călcând, care citite unitar, lasă să se întrevadă firul roșu al acestei scriituri: Învierea, calea biruinței asupra morții.

        Pleiadei de nume, ca mărci ale unei identități și ale unei conștiințe: Mihail Omu, Mihail Levantescu, fratele Mihail, li se adaugă la finalul romanului un altul: „Arsenie”, nume de eremit, așa cum va ajunge și protagonistul romanului, odată izbăvit din „pântecele locuinței morților” și „nuntit cu cerul”. Cuvintele cu care pustnicul de acum se mărturisește în ultima scrisoare adresată, în fapt, mamei sale și, indirect, Starețului Gherman, înainte de a se retrage spre a viețui alături de Avva Arsenie – călugărul ce l-a izbăvit de la pieirea gătită de diavolul în chipul Arhanghelului Mihail, ce în ajunul Paștilor, îi poruncea să se arunce într-o prăpastie pentru a experia zborul și Învierea – luminează în final conurile de umbră, mesajul încifrat în simboluri al operei: „Să ştii, mamă, că am petrecut cea mai frumoasă Înviere din viaţă: pe cea a mea. Singur, într-un coşciug de piatră, departe, departe de lume, socotindu-mă în gând. Tocmai m-am iertat. [...] Mamă, cred că te vei bucura şi de ceea ce îţi spun acum: am înţeles mesajul tău, din ultima scrisoare pe care mi-ai lăsat-o, şi am aflat ce trebuia să aflu: «Ştii tu, Mihail!» mi-ai scris atunci. Ei bine, acum ştiu: am aflat cum este să fii viu”.

(...). La tot pasul sunt presărate sentințe și întrebări „agățate de suflet” („Ce ştiu eu despre mama? [...] Mi-a lăsat moştenire doar trei cuvinte. Un calvar, o şaradă care mă va măcina până ce voi deveni ţărână... «Ştii tu, Mihail!»? Cine sunt eu? Şi ce trebuie să ştiu, şi încă nu ştiu?”), aforisme filosofice (sunt citați nominal Noica – „Viaţa merită să fie trăită, numai dacă ce e bun în ea abia urmează să vină.” – Cioran, Kierkegaard, Giovanni Papini, etc.), apoftegme ale Sfinților Părinți ori cuvinte duhovnicești (sunt pomeniți Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Scărarul, Theodor al Edessei, Sfântul Nicodim Aghioritul, Avva Mios, ș.a.), refrenuri ce rămân parcă răsunând în urechile cititorului („Caută-mă, caută-mă, în bucurie, căci eu locuiesc într-însa... Prinţesă a morţii sunt eu, cu unghii crescute pe trup… Durere în somn, nevindecată durere de tine…”), glasuri ale „șarpelui din inimă”, vocile insidioase, sâcâitoare, alimentând chinuitorul război al gândurilor („«Ai murit, filozofule! Ai murit neterminatule! Pleacă, du-te acasă şi închei-o cu mănăstirea!», îi ţipă fiecare celulă, fiecare picătură de sânge”; „«Ai murit, filozofule! Ai murit, neterminatule!»,  «Ai murit, auzi? Eşti mort şi neterminat. Jumătate de om care ţopăie într-un picior şi crede că zboară. Ai murit, filozofule! Nu mai ai lume»”).

 

Ce a mai văzut maica Teodula veți putea afla odată cu lecturarea cărții.