Sfântul Părinte oferă în volumul „Numele lui Dumnezeu e milostivirea- un dialog cu Andrea Tornielli” viziunea sa asupra multor probleme de care ne lovim zi de zi. Cartea a apărut în 82 de țări.

Înainte de toate, simplu, direct, revelator, citindu-l pe Papa Francisc, dintr-odată, înțelegi Dumnezeirea. „Milostivirea este întâiul atribut al lui Dumnezeu. Este numele lui Dumnezeu. Nu sunt situații din care să nu putem ieși, nu suntem condamnați să ne afundăm în nisipuri mișcătoare”. 

Am ales, pentru astăzi, un fragment din volumul „Numele lui Dumnezeu e milostivirea”, apărut în România la Editura Trei, în care Papa Francisc vorbește despre depravare. Este un „simplu” păcat sau ceva mai mult?

Ziaristul Andrea Tornielli îl întreabă pe Suveranul Pontif: „Aţi spus în timpul unei omilii la Santa Marta: «Păcătoşi da, depravaţi nu!» Ce diferenţă este între păcat şi depravare?

Papa Francisc: Depravarea este păcatul care, în loc să fie recunoscut ca atare şi să ne facă umili, este ridicat la nivel de sistem, devine o deprindere mentală, un mod de a trăi. Nu mai simţim nevoia de iertare şi de milostivire, ci ne justificăm pe noi înşine şi comportamentele noastre. Iisus le spune discipolilor: dacă şi un frate de-al tău te jigneşte de şapte ori pe zi şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine să-ţi ceară iertare, tu iartă-l. Păcătosul căit, care apoi cade iar şi iar în păcat din cauza slăbiciunii sale, găseşte din nou iertare dacă recunoaşte că are nevoie de milostivire. Depravatul, în schimb, este cel care păcătuieşte şi nu se căieşte, păcătuieşte şi se preface că este creştin şi scandalizează cu viaţa lui dublă”.

„Depravatul oboseşte să ceară iertare”

„Depravatul nu cunoaşte umilinţa, nu consideră că are nevoie de ajutor, duce o viaţă dublă. În 1991 am dedicat acestei teme un lung articol, publicat în volumul Corrupción y pecado[1]. Nu trebuie acceptată starea de depravare ca şi cum ar fi doar un păcat în plus: deşi adesea depravarea este identificată cu păcatul, în realitate este vorba despre două realităţi diferite, chiar dacă legate între ele. Păcatul, în special dacă este repetat, poate duce la depravare, însă nu cantitativ —un anume număr de păcate nu te transformă în depravat —, cât mai ales calitativ: se creează obiceiuri care limitează capacitatea de a iubi şi duc la autosuficienţă. Depravatul oboseşte să ceară iertare şi sfârşeşte prin a crede că nu mai trebuie s-o ceară. Nu te transformi brusc în depravat, este un declin lung în care se alunecă şi care nu se identifică, pur şi simplu, cu o serie de păcate. Cineva poate fi un mare păcătos şi, în ciuda acestui lucru, poate să nu fi căzut în depravare. Din Evanghelie, mă gândesc, de exemplu, la figurile lui Zaheu, a lui Matei, a samaritenei, a lui Nicodim, a tâlharului cel bun: în inima lor păcătoasă toţi aveau ceva ce îi salva de la depravare. Erau deschişi iertării, inima fiecăruia percepea propria slăbiciune şi asta a fost licărirea de speranţă care a lăsat să intre puterea lui Dumnezeu. Păcătosul, recunoscându-se ca atare, într-un anume fel admite că lucrul la care a aderat sau aderă este fals. Depravatul, în schimb, ascunde ceea ce consideră adevărata lui comoară, ceea ce îl înrobeşte, şi-şi maschează viciul cu buna educaţie, făcând mereu în aşa fel încât să salveze aparenţele.”

„Depravatul are mereu faţa cuiva care spune: «N-am fost eu! »“

Papa Francisc ne explică depravarea cu exemple din zilele noastre.

„Şi, mai mult decât păcatul, depravarea are un important aspect social: e de-ajuns să citeşti rubricile din ziare... Depravarea nu este un act, ci o condiţie, un statut personal şi social în care cineva se obişnuieşte să trăiască. Depravatul este atât de obtuz şi împlinit în satisfacţia de sine, că nu se lasă pus la îndoială de nimic şi de nimeni. Şi-a construit o autostimă care se bazează pe atitudini frauduloase: îşi petrece viaţa în mijlocul scurtăturilor oportunismului, cu preţul chiar al demnităţii lui şi a celorlalţi. Depravatul are mereu faţa cuiva care spune: «N-am fost eu! » Aceea pe care bunica mea o numea «faţă de sfinţişor». Depravatul este cel care se indignează pentru că i se fură portofelul şi se lamentează pentru lipsa de siguranţă de pe străzi, dar apoi înşală statul neplătind taxele şi eventual îşi concediază angajaţii la fiecare trei luni ca să evite să-i angajeze pe perioadă nedeterminată sau profită de munca lor la negru. Apoi se şi laudă faţă de prieteni cu vicleniile astea. Este cel care poate că merge la liturghie în fiecare duminică, dar nu-şi face nicio problemă din a profita de poziţia lui de putere pretinzând mită. Depravarea duce la pierderea pudorii care protejează adevărul, bunătatea, frumuseţea. Depravatul adesea nu-şi dă seama de starea lui, exact ca o persoană care nu-şi dă seama de respiraţia urât mirositoare. Şi nu este uşor pentru depravat să iasă din această stare printr-un regret interior. În general, Domnul îl salvează prin intermediul marilor probe ale vieţii, situaţii pe care nu le poate evita şi care sparg carapacea construită puţin câte puţin, permiţând astfel harului lui Dumnezeu să pătrundă. Trebuie să repetăm: păcătoşi da, depravaţi nu! Păcătoşi, da. Cum spunea vameşul în Templu, fără să aibă nici măcar curajul să ridice ochii spre cer. Păcătoşi, da, cum s-a recunoscut Petru, plângând amar după ce l-a renegat pe Iisus. Păcătoşi, da. Cum foarte înţelept ne face Biserica să recunoaştem la începutul fiecărei liturghii, când suntem invitaţi să ne lovim în piept, adică să recunoaştem că avem nevoie de salvare şi de milostivire. Trebuie să ne rugăm în mod special, în timpul acestui Jubileu, pentru ca Dumnezeu să facă o breşă şi în inimile depravaţilor, oferindu-le harul ruşinii, harul de a se recunoaşte păcătoşi care au nevoie de iertarea Lui.”

Papa Francisc a anunţat la 13 martie 2015, în Bazilica San Pietro, celebrarea unui „An Sfânt extraordinar”. Acest „Jubileu al Milostivirii” a început cu deschiderea Porţii Sfinte ale Bazilicii San Pietro în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, în 2015, şi se va încheia în 20 noiembrie 2016.