Singurătatea Reporterului de Cursă Lungă. Onomastica Presei de astăzi
- Mihnea-Petru Pârvu
- 3 mai 2019, 08:38
Pentru mine Ziua Presei e în fiecare zi. Uneori, de mai multe ori pe zi. Și cre’ că la fel e pentru toți reporterii de teren
Nu știu cum este pentru ceilalți, adică pentru cei pe a căror carte de vizită, badge sau legitimație scrie: ziarist, jurnalist, journalist, gazetar, publicist sau, mă rog, alte funcții de conducere și coordonare, fără de care presa, pur și simplu, nu poate exista. Am mai scris convingerile mele, dar nu la ziar, ci în regim semi-privat, pe rețele de socializare. Și aproape toți cei care știu cu ce se halește job-ul ăsta mi-au dat dreptate, in corpore.
Așa că, pentru mine, Ziua Presei, „sărbătoarea” de astăzi, este loud & clear, fără sens. La fel ca o zi a Marinei într-o țară fără flotă dar plină de amirali. Și asta o spune unu’ care a apucat să scrie câteva de mii de texte, în aproape 27 de ani – într-o presă aflată acum în extincție – și a navigat zeci de mii de mile – pe vapoare date de mult timp la scrap.
De la Cuca Măcăii în Panama
Io scriu reportaje. Pe care le public într-un ziar. Unul bun, Evenimentul zilei, zic io. De ce? Pentru că îmi place, pentru că vreau şi pentru că pot. Niciodată nu mi-am văzut meseria, direct, ca pe o sursă de bani. Aş aprecia-o ca pe un hobby care mă ajută să subzist. Am un salariu modice. La 50 de ani şi un peste un sfert de veac în breaslă sunt plătit cât să trăiesc, nu să mă căpătuiesc. Eu am ales calea asta. Drum care mi-a permis să ajung de la Cuca Măcăi până în Panama şi de la Agigea în Noua Caledonie. Pe lângă dambalua mea, reportajele – cireaşa de pe tortul presei – spăl şi pe jos. Adică: scriu ştiri, merg la conferinţe de presă – când e necesar – mitinguri, bătăi, nasuleli, morţi, răniţi, aviare, porcine, cu chintalu’ meu, pe ger şi zăpadă, pe caniculă şi chiar la marşuri ale tefeliştilor. Nimănui din redacţie nu-i pasă cu adevărat de transaminazele mele. Am în ADN meseria. Chit că parte din viaţa mea e legată de mare.
Dacă stai pe un text o lună e normal să-ți iasă literatură. Da’ ia încearcă să scrii la zi, sub presiune. Poți?
Eh, şi aici vine coţăiala. Există o categorie de tastatori pe internet, foşti salariaţi la ziare, care se dau de ceasu’ morţii că au rămas pe drumuri. Că presa nu mai e ce a fost. Că nu pot să-şi mai facă meseria decent. Că, te miri ce... Da. Presa nu mai e ce a fost. A evoluat. Nu mai poţi sta, ca acum cinşpe, douăj’ de ani, câteva săptămâni într-o documentare şi o alta în care să scrii – timp în care să-ţi revezi textul de enşpe ori, să-ţi iasă de Pulitzer. Io, că e singurul exemplu care-mi vine în cap, mă duc azi şi scriu la zi. Uneori, a doua sau a treia zi, e gata „colorata”. Foarte rar durează mai mult. Din motive omeneşti. Nu mi-a cerut nimeni, niciodată, să înjur pe cineva sau să iau apărarea cuiva. În general, mă doare la bască atunci când aud astfel de aluzii. Io scriu ce vreau, când vreau, de unde vreau, despre cine vreau şi, în general, pe spaţiul tipografic pe care mi-l doresc.
Cerșetorii presei
Bag de seamă, cu mâhnire, că un număr de foşti lucrători de presă, că ziarişti nu mai sunt – din moment ce producțiile lor nu sunt publicate decât pe blog-uri sau pe |Facebook – şi nu ştiu cât de mult au fost, extrem de talentaţi, dăruiţi de Dumnezeu cu condeie magnifice, se coiesc pe unde apucă, pe te miri ce site-uri, că nu mai au loc în breaslă, cum că presa a ajuns de căcat şi nu mai apreciază valorile. Mai exact valorile lor. Unul, cerşeşte o cafea pe blogul său, altul se milogeşte de bani moca, să meargă să scrie nu ştiu ce chestii de prin lume, altul se vaietă că n-are bani de... ş.a.m.d. Că, vezi Doamne, nu-şi găsesc de muncă în presa pervertită. Aşa stau de ani de zile. Oare, din ce trăiesc oamenii ăştia? Din milogeală sau îi ajută parinţii sau femeile din viaţa lor? Nu ştiu. . O perioadă am avut şi io apucături de gigolo. Plăcută ocupaţie. Dar mă enervez foarte tare când li se scoală creierul mic şi îi iau de șliț pe cei care îşi fac treaba, onest, în presa asta de trei lei ziarul, aşa cum e ea. Au scos cărţi. Foarte bune cărţi. Dar cu texte publicate fix în presa în care aruncă azi cu fecale orale şi cu experienţe personale trăite pe banii redacţiilor sau cu suportul acestora. Mai rar, altfel. Cărţi cu texte şi poze publicate de mine pot să scot şi io. Un search pe google, le adun şi le dau unei edituri. Îmi ies de fo două-trei. Pentru ce? Mai e timp pentru memorialistică. Multă lume îmi spune să fac asta. Am refuzat, până acum. Prefer să scriu lucruri noi la ziar decât să public texte vechi în cărţi.
E greu să alergi de unul singur
Preopinenţii la care fac vorbire – se ştiu ei – sunt oameni în puterea vârstei. Pot scrie oricând la ziar. Numai să vrea şi să mai poată rezista exigenţelor meseriei. Altfel, să scrie cărţi. Numai că, atunci, să nu se mai recomande ziarişti, gazetari, jurnalişti, etc. Pentru că nu sunt! În cel mai bun caz au fost. Da’ ce ştiu io. Că-s doar un reporter bătrân. Io îi aştept, că e greu să alergi de unul singur.