Pe 5 martie 1953, cum suna comunicatul oficial, "a încetat să bată inima lui Iosif Vissarionovici Stalin".
Chiar a încetat? Nu constituie deloc o surpriză victoria lui Vladimir Putin în alegerile din Rusia. Opoziţia este eterogenă, fragmentată şi confuză. Între protestatarii anti-Putin se află liberali pro-occidentali şi naţionalişti slavofili, prieteni şi adversari ai societăţii deschise. Kremlinul controlează cu mână de fier mediile de informare şi resursele politico-financiare, iar oligarhii care mişcă în front sunt rapid emasculaţi. Democraţia rusă, atâta câtă este, se află în suferinţă. Revoluţia rusă, începută în ultimii ani ai perestroikăi, continuată în perioada Elţin, nu este nici pe departe încheiată.
Sigur, s-a format o clasă de mijloc, societatea civilă se re-organizează, şansele unor schimbări nu sunt câtuşi de puţin excluse. Pentru moment, însă, Putin este la pupitrul de comandă, alături de aliaţii săi de încredere, cei mai mulţi dintre aceştia fiind foşti ofiţeri KGB. Putinismul nu este doar numele unui regim politic autoritar ("democraţie controlată"), ci şi al unui mod de a vedea lumea, istoria, competiţiile globale. Aşadar, numele unei ideologii în care se întâlnesc nostalgia imperială, pasiunile eurasiatice, mitologiile staliniste şi temele tradiţionale ale naţional-bolşevismului (rus, dar şi german). Este un amestec baroc în care se logodesc mesianismul slavofil, nostalgiile comuniste, cultul liderului carismatic şi militarismul expansionist. Este vorba de o viziune sincretică în care se întâlnesc halucinant Aleksandr Nevski cu Iuri Gagarin, Andrei Rubliov cu mareşalul Jukov. Marea problemă a Rusiei de azi nu este atât putinismul, cât anemia spirituală a opoziţiei, debilitatea ei organizatorică, incapacitatea de a se coagula în partide credibile cu programe coerente menite să întemeieze cu adevărat statul de drept. Deruta axiologică a acestor vremuri se traduce în corupţie, xenofobie şi colectivism, în convingerea că exista conspiraţii eterne împotriva poporului "theophor", spre a relua conceptul lui Dostoievski.
În "Times Literary Supplement" din 2 martie 2012, Stephen Kotkin, autorul magistralei lucrări "Magnetic Mountain" şi al volumului "Societatea necivilă" despre implozia regimurilor comuniste în 1989, tradus în limba română anul trecut la editura Curtea Veche în colecţia "Constelaţii", ajunge la următoarea concluzie: "Putin s-a dovedit din ce în ce mai agresiv şi arogant, incapabil de flexibilitatea politică ce l-a caracterizat în timpul primului mandat prezidenţial. El refuză orice concesii şi nu reuşeşte să renască speranţa în viitor. Rusia merită mai mult, dar pentru moment nimic nu pare că se va schimba."
În octombrie se vor împlini şaizeci de ani de la Congresul al XIX-lea al PCUS, ultimul la care a participat Stalin. În discursul de închidere, "genialul generalissim" a vorbit despre "lupta popoarelor progresiste împotriva imperialismului occidental". După şase decenii, occidentofobia, cultul violenţei anti-burgheze, exaltarea "democraţiei populare" şi mentalitatea anti-capitalistă continuă să facă ravagii. Vladimir Putin este deopotrivă moştenitorul tradiţiei bolşevice în încarnarea ei stalinistă, dar şi al autoritarismului incastrat în istoria etatismului autoritar de tip autocratic.
Crescut în "famiglia" KGB-ului, Putin este de fapt un Andropov reactivat. Putinismul este andropovismul începutului de secol XXI. De fapt, el consideră drepturile omului o retorică enervantă şi le detestă. Nu fac parte dintre admiratorii lui Gorbaciov, am scris adeseori despre erorile, gafele şi eşecurile sale, dar nu pot să nu constat cât de mult a făcut acesta pentru dezagregarea unui sistem inuman, opresiv, înrădăcinat în violentă ideologică şi teroare poliţienească. Un sistem pe care Putin şi amicii săi l-au iubit şi pe care îl regretă încă. Comentariile la acest articol sunt supendate!
Recomandările noastre
