În Republica Moldova, se desfășoară, sâmbătă, evenimente de comemorare a victimelor regimului totalitar comunist al Uniunii Sovietice.
Se împlinesc 75 de ani de la cea de-a doua și cea mai amplă operațiune de deportări din RSSM. Procesul deportărilor din 6 iulie 1949, cu denumirea conspirativă „IUG (SUD)”, s-a desfășurat în conformitate cu hotărârea Biroului Politic al CC al Partidului Comunist al URSS „cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi … s. a. categorii, precum şi a familiilor acestora”. Decizia în cauză prevedea deportarea din RSSM a 11.280 de familii (40.850 de persoane) în regiunile RSS Kazahă.
Deportații din Republica Moldova încă nu au fost despăgubiți pe deplin
La 33 de ani de la declararea independenţei Republicii Moldova, extrem de puţinele victime ale represiunilor comuniste rămase în viaţă încă nu au fost despăgubite pe deplin. Aceşti oameni îşi cerşesc drepturile, ani de zile, rămânând paria în societate. Condamnarea formală a comunismului în Republica Moldova nu i-a ajutat prea mult.
Teodosia Cozmin. Sursa foto: Radio Europa Liberă
Foștii robi și „dușmani ai poporului” nu au bani nici de medicamente
Pe Teodosia Cozmin, originară din comuna Floreşti, judeţul Soroca (azi, localitatea Bubulești, raionul Florești), o cunosc de mai mulți ani, de când era ghid al Muzeului foştilor deportaţi „Memoria neamului” din Chișinău și membră a Asociaţiei Victimelor Regimului Comunist şi Armatei Române. La cei 85 de ani, fosta deportată are o pensie de nici 200 de euro, bani ce nu-i ajung pentru medicamente. În prezent, doamna Teodosia este imobilizată, din cauza durerilor de picioare. 1000 de lei din pensie reprezintă compensarea oferită de Republica Moldova pentru cei peste opt ani de deportare nedreaptă ilegală, confiscarea întregii averi și transformarea casei familiei, mulți ani la rând, în grădinița satului. Pentru faptul că părinții și toți cei patru frați ai bătrânei au fost transformați de autoritățile sovietice în sclavi și „dușmani ai poporului”.
Deși are aptitudini intelectuale, Teodosia Cozmin nu a avut posibilitate să urmeze o facultate. După moartea lui Stalin, în 1957, când a revenit în localitatea de baștină din deportare, nu avea nici casă și nici masă. A fost nevoită să lucreze ca muncitoare pentru o bucată de pâine. Copiii „dușmanilor poporului” nu aveau dreptul să facă carte. Astfel, a muncit 50 de ani la construcții.
Foto de epocă
Tragicul 6 iulie 1949. „Militarii ne loveau cu armele şi ne mânau ca pe nişte vite”
„Cel de-al doilea val de deportări, din 6 iulie 1949, a înghiţit şi familia noastră. Dintâi, în 1945, când aveam şapte ani, l-au arestat pe tata şi l-au deportat în regiunea Krasnoiarsk. Am rămas acasă cu mama şi cu bunica, împreună cu încă patru fraţi. Au fost ani extrem de grei, ani de foamete organizată. Mama a dat la stat tot ce aveam: vaca, pâinea, grâul, porumbul, lâna, laptele. Din cinci copii, au rămas în viaţă doar trei. Bunica decedase de durere că l-am pierdut pe tata”, mărturisește Teodosia Cozmin.
Anul 1949 părea să fie ceva mai bun decât anii precedenți. La 5 iulie, înaintea tragicei nopţi, era o zi obişnuită pentru basarabeni, în care lumea lucra liniştit în câmp. „Mama împreună cu un grup de vecini se ajutau reciproc la prăşitul porumbului. Toţi au observat că pe şoseaua dintre comuna noastră şi Gura Camenca, circulau multe maşini. Oamenii se îngrijoraseră de-a binelea, că s-ar putea întâmpla o mare nenorocire, poate chiar un război. Seara, mama a venit acasă cu vecinii la cina. Ei au stat la noi până noaptea târziu. Nu se puteau despărţi, având o grea presimţire. Oaspeţii au plecat cu vorba: „Parcă mâine n-o să ne mai vedem.”
Între două şi trei noaptea, am auzit bătăi în uşă şi vocea secretarului sovietului sătesc, Damian Bereziuc. În casă a năvălit un grup de militari cu baionete, pe care erau încrustate secera şi ciocanul. Mama i-a întrebat: „Ce vreţi de la noi? Mi-aţi luat bărbatul de la cinci copii! V-am dat pâine, lapte, carne, banii împrumutaţi. Vreţi să ne luaţi viaţa? Luaţi-o!” Militarii ne loveau cu armele, ne mânau ca pe nişte vite și urlau: „Bâstrei! (Mai repede!)”, povestește fosta deportată.
La Muzeul foștilor deportați „Memoria neamului”
Robi, aproape nouă ani de zile, fără dreptul de a mai face carte vreodată
„Secretarul de la primărie ne-a sfătuit să nu pierdem timpul, pentru că nu mai există nicio scăpare. Ne-a spus că avem dreptul să luăm totul. Ce puteau să ia cu ele nişte femei neputincioase?! Era și sora mea, cu un copil mic de trei luni. Mama plângea în hohote. Începuse să pupe pereţii, plin de fotografii, prosoape, cu tot ce se mai păstrase după foamete. Am fost deportaţi în regiunea Amursk, la hotar cu China. Am fost robi, aproape nouă ani de zile. Primii trei ani, am muncit la fermele de vite din stepă. Ulterior, am fost mutaţi în oraşul Blagoveşinsk, unde am participat la construcţia unor case de lemn.
Deşi am suferit un asemenea calvar, doar primul preşedinte al Republicii Moldova ne-a acordat o serie de înlesniri, întâi de toate, achitarea a 50% pentru serviciile comunale. Odată cu instalarea parlamentului majoritar comunist, s-a readus în atenţie problemele deportaţilor. Cu acea ocazie, am fost lipsiţi şi de simbolicele înlesniri de care beneficiam. Alte conduceri ale statului nici nu au vrut să audă de noi, nefiind capabile să rezolve problemele nici ale celor pedepsiţi de regimul comunist și nici ale întregului popor. Azi, iată-mă cu o pensie care nu-mi ajunge nici de medicamente”, zice Teodosia Cozmin.
Este necesară o condamnare a comunismului printr-un proces internaţional, la care să participe ţările afectate de acesta
Zeci de ani, Teodosia Cozmin a luptat atât pentru memoria celor decedaţi în urma represiunilor sovietice, cât şi pentru drepturile foştilor deportaţi în viaţă. În calitate de fost ghid al Muzeului „Memoria neamului”, a discutat cu foarte mulți tineri, pe care i-a îndemnat să fie demni de sacrificiile celor care au suferit şi s-au jertfit în perioada regimului totalitar comunist.
Teodosia Cozmin este de părere că doar tinerii, prin curajul lor, ar putea stârpi bolşevismul şi comunismul din Republica Moldova, astfel apărând demnitatea celor asemenea ei, fără să aştepte ca cineva s-o facă în locul lor. Iar pentru o reabilitare totală a victimelor stalinismului, crede fosta deportată, este necesară o condamnare a comunismului printr-un proces internaţional, la care să participe ţările afectate de acest mare rău. Ar fi posibil, odată cu schimbarea clasei politice, doar în componenţa României, opinează Teodosia Cozmin, părere împărtășită și de alți foști deportați.