Doi foşti elevi, vedete în anii ’60, indică „bubele” învăţământului de atunci şi de acum.
„Prieteni şi colegi de şcoală, Barbu, Ioana şi Cristian, toţi trei elevi la Colegiul «Mihai Viteazul», din Capitală”. Cu această replică a început perioada de glorie a trei adolescenţi care în 1969 îşi trăiau „anii de liceu”. Când o echipă a TVR a bătut la poarta colegiului, cerând să facă un reportaj, directorul a ştiut exact cine merită să ajungă la rubrica „Tineri, preocupări, pasiuni”.
Filmul adolescenţei, după 41 de ani
Aşa se face că, timp de două zile, elevii s-au lăsat filmaţi acasă, la şcoală şi în parc pentru filmuleţul care a rămas mărturie (http://www.britishpathe.com/record.php/id=68336) a unei epoci în care autorii interzişi erau citiţi pe ascuns, iar participarea la olimpiade era un prilej de a face „trafic cu problemele de mate”.
Pentru că nu erau de fapt „prieteni”, aşa cum arăta filmul, cei trei şi-au pierdut urma unul celuilat încă de pe vremea când s-au văzut cu diploma de Bac în mână. Despre Cristian Diaconescu, pasionat de „tehnica motoarelor” şi cu un brevet de invenţie încă din clasa a XII-a, Ioana şi Barbu nu mai ştiu nimic. Sunt însă siguri că „a ajuns mare”.
Cert e faptul că fetiţa în uniformă, care era redactor-şef la revista „Mugurul”, este acum actriţa şi poeta Ioana Crăciunescu, iar băiatul timid, care umplea tabla cu formule, e Barbu Berceanu, director academic al Şcolii doctorale Lahore, din Pakistan.
Acum, Ioana şi Barbu ar fi împletit o discuţie interesantă cu Irina, Ioana, Adrian şi Valentin, elevi care duc mai departe, ceea ce cu noscătorii numesc „spiritul Mişu”. Nu fac asta, dar au acceptat să vorbească despre şcoala românescă şi despre nenumăratele schimbări din ultimii 41 de ani, cicatrici ale unei epoci uitate.
„Pe Crăciunescu Ioana am întâlnit-o ucenicind la paginaţia revistei literare a liceului, intitulată semnificativ «Mugurul». Pasiunea Ioanei: poezia pentru care are o reală înzestrare”. Acesta este rezumatul portretului Ioanei, făcut de echipa TVR.
Acum, după 41 de ani, Casa Scriitorilor din Capitală îşi pierde din aerul sobru când pe uşă intră, ca la ea acasă, Ioana Crăciunescu.
Cu toate că viaţa ei se consumă pe „scena” din Paris (Franţa), de la intrare împarte salutări ca şi cum cu o zi înainte ar fi închis în spatele ei uşa Casei.
Profesorii din „garda veche”
Cerceii coloraţi şi zâmbetul larg îţi dau lesne o idee despre şcolăriţa de altădată. Mai mult decât despre foştii colegi, ale căror umbre le-a lăsat în urmă, Ioana îşi aminteşte despre foştii dascăli.
„Am avut un profesor excepţional, care m-a încurajat în forme mai puţin legale, să spun. Îmi dădea să citesc tot ce era interzis la vremea aceea. Practic, pe atunci, existau, la orice rubrică din manual, douătrei nume oficiale pentru lectură, dar «şi alţii». La «şi alţii» îmi făcea o listă. Primul şoc a fost să înţeleg că cei pe care-i citeam la «şi alţii» nu erau toţi morţi”, povesteşte actriţa şi poeta, după ce-şi mai face timp să împartă politeţuri cu toate cunoştinţele cu care şi-a dat „rendez-vous”.
Îşi aminteşte foarte clar figurile dascălilor care nu i-au îngrădit pasiunea. „Am avut noroc de profesori de şcoală veche, care erau absolut performanţi în meseriile lor. Observau foarte bine oamenii capabili şi investeau foarte mult. Veneau la noi acasă nu pentru meditaţii, ci pentru a-i încuraja pe părinţi să ne cumpere cărţi. Pe undeva am fost protejată, eram foarte rebelă de mică şi neadaptată, puteam să pornesc orice re vo lu ţie, în orice secundă”, spune, melancolică, Ioana Crăciunescu.
Şi „Sara pe deal”, şi publicistică
„Profesorul meu de română mi-a indicat ce să citesc, am învăţat ca toată lumea «Sara pe deal», de Eminescu, dar mi-a indicat să citesc jurnalistică. Învăţam eu «Bubico», la Caragiale, dar m-a învăţat să citesc şi Memorii”, completează aceasta.
E cu atât mai convinsă că nimic în viaţa ei nu a venit totuşi întâmplător: „Pot să spun că am avut un destin legat de istorie, s-a nimerit să cad între război şi Revoluţie, toată partea mea productivă s-a nimerit să fie între două evenimente istorice mari şi să prind ceea ce aş numi gunoiul dintre două evenimente istorice mari. Să aud cum plâng părinţii pentru ce au pătimit ei în răz boi şi să aud tineretul care nu înţelege ce-am pătimit noi la Revoluţie. E precum o cădere între lifturi”.
Nu vine nimeni să ne pună gunoiul sub preş
Pe vremea când era şcolăriţă nu avea nici calculator, nici malluri de luat la pas, dar avea suficiente locuri în care putea săşi consume energia. „Teatrul nu exista decât în capul meu, prima piesă am văzut-o la 18 ani”, îşi aminteşte actriţa.
„Scriam texte, compuneam, făceam foarte multe, la 18 ani scriam scenarii, făceam piese de teatru. Făceam obiecte, zugrăveli, şantiere de design, grădinărit, aveam o pasiune pentru viticol, timpul meu era întotdeauna ocupat la maximum”, îşi enumeră acti vităţile.
În ’90, după Revoluţie, a hotărât însă să-şi privească ţara de la distanţă. Ca tratamentul pentru o boală ereditară, îi face însă bine să-şi vadă patria din când în când: „România e minunată. Ce vină are ea că aceia care o locuiesc nu ştiu să se bucure de ea? Pentru mine e o mare tristeţe, e ca şi cum ai face o hoardă de 20 şi ceva de milioane de copii care te murdăreasc, te înjură, te scuipă, îţi dărâmă casele şi tu eşti mamă bună pentru toţi, dar nu prea poţi să te lupţi cu ei decât prin calamităţi. N-are cum să se supere pe prostia asta permanent multiplicată. Nu vine nici Băsescu, nici Iliescu, nici regele, nu vine nimeni să le pună gunoiul sub preş, şi-l pun ei. De ce? Că în văţământul nu merge, că n-au venit americanii... Astea mi se par nişte glume vechi”.
„Nu vine nici Băsescu, nici Iliescu, nici regele, nu vine nimeni să le pună gunoiul sub preş, şi-l pun ei. De ce? Că învăţământul nu merge, că n-au venit americanii... Astea sunt glume vechi.“, IOANA CRĂCIUNESCU, fostă elevă, Colegiul „Mihai Viteazul” URMAŞII
Spiritul care trăieşte în sălile din Pache Protopopescu
Revista „Mugurul”, care acum câteva zeci de ani aduna poveştile de prin băncile şi de la catedra Colegiului de pe Pache Protopopescu, a devenit, cu timpul, „Plăcinta cu dovleac”. Elevii de acum îşi adună gândurile între coperţile noii reviste, plină cu interviuri şi reportaje, la a cărei paginaţie „uceniceşte” acum Irina Foanţă, elevă în clasa a XI-a.
Urmând parcă paşii Ioanei Crăciunescu, Irina este pasionată, pe lângă scris, şi de teatrul în limba engleză. La „Mişu” a ajuns pentru că aşa şi-a dorit. „Am spus de când ni se făceau recomandări cu licee că eu vreau la «Mişu». Am văzut şi liceul şi mi-a plăcut. Nu mă consideram foarte bună la mate şi ştiam că aici se trăieşte mate, se mănâncă mate. Apoi mi-am dat seama că poţi face orice aici, îţi poţi fructifica orice pasiune”, spune fata cu seriozitate.
Urmând o tradiţie de familie, şi Ioana Ghiţă, elevă în clasa a IX-a şi olimpică naţională la limba română, întregeşte echipa de la Colegiul „Mihai Viteazul”.
Căutarea elevilor de elită nu durează prea mult
Ca şi în urmă cu 40 de ani, când echipa de televiziune intra pe uşa liceului, directorul Sever Popa a căutat prin clase cei mai buni elevi. Ar fi putut aduce o clasă întreagă, dar s-a limitat doar la patru. Din echipa de prezentare mai face parte un alt „boboc”, Adrian Murgoci.
Nici n-a intrat bine la liceu şi deja are rezultate bune la olimpiadele de chimie şi biologie. Explicaţia pasiunii lui e simplă: „Eu văd biologie şi chimie peste tot. E viaţa noastră. Mi-au plăcut încă din clasa a VII-a”, povesteşte timid elevul, căruia i-ar surâde şi o carieră peste hotare, dar mai are trei ani să se râzgândească.
Profesorii sunt şi prieteni, şi mentori
Valentin Brabete are o experienţă de patru ani în ceea ce priveşte viaţa în „Mişu”. Este în clasa a XII-a, preşedintele Consiliului elevilor şi, cu siguranţă, viitor student la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.
„Cel mai important în liceu este că transmite valori. Lumea de aici se chinuieşte să formeze oameni, nu doar să le transmită informaţii. Profesorii sunt foarte deschişi, sunt profesori-mentori, dar şi prieteni. Să nu se înţeleagă faptul că te iartă: scot untul din tine, iar notele sunt mai mici decât în alte licee. Trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru o notă de 7, dacă tu vrei să te axezi pe altă materie”, spune Valentin. Elevul ştie însă că ce e mai greu a trecut. „Unul dintre profesorii noştri ne spunea că primii patru ani sunt mai grei”, glumeşte „veteranul”.
Cu toţii cad de acord că mai presus de exigenţa profesorilor, note, concursuri şi prieteniile care se leagă în timpul şcolii, „Mişu” are o altă caracteristică. „Aş putea să fac referire la «Junimea» - este vorba despre spirit. Suntem o comunitate coagulată”, spune Irina. Şi împreună se implică în tot felul de proiecte de dezbateri. Iar când vor fi mai mari, şi-au promis să se întoarcă, măcar pentru o vizită, la „Mişu”.
Barbu Berceanu, olimpicul care pregăteşte olimpici
Barbu Berceanu a fost pe rând elev la Liceul „Mihai Viteazul”, student, apoi profesor într-o şcoală de la periferia Bu cu reştiului, iar acum este cercetător al Institutului de Matematică „Simion Stoilow” al Academiei Române (IMAR), director academic al Şcolii doctorale din Lahore, Pakistan, şi cel care pregăteşte lotul olimpic pakistanez de matematică.
„Matematician pentru care broderiile algebrice, oricât de complicate, nu mai au nicio necunoscută”, întăreşte filmuleţul-mărturie din 1969.
„Liceul era foarte bun atunci, avea multe rezultate la olimpiade. Eu luasem premiul întâi la Olimpiada de matematică de la Moscova, ceilalţi doi, erau mai mari decât mine: Cristian era inventator, Ioana era o poetă recunoscută, foarte talentată. Ne-au chemat, au fost câteva ore de filmare la şcoală şi o plimbare prin parc. Era primăvară, au venit la mine în Berceni şi asta a fost”, îşi aminteşte clar fostul elev de la „Mişu” cum a luat viaţă filmuleţul.
Zece la matematică, în rest, „treiul venea natural”
Liceul pe care l-a ales doar ca să fie alături de prietenii lui, a fost unul în care era destul de greu să-ţi urmezi pasiunea. El însă a reuşit. „Nu mergeam la baruri, nu fumam, la televizor nu aveai ce să vezi, câteodată erau la cinema câteva filme bune, şi singura preocupare era să învăţăm ce ne place. Eu din pricina asta, că învăţam ce îmi plăcea, am avut oareşce probleme la şcoală. La un moment dat, eram ameninţat cu corigenţele şi pe bună dreptate. Aveam zece la matematică, dar la celelalte nu. Nici nu-mi prea plăcea ce se întâmplă acolo, totul era mecanicist, acum sistemul e mai relaxat”, face o descriere succintă a şcolii româneşti, din biroul său de la IMAR, unde ajunge doar de vreo două ori pe an.
Timpul, care se măsura altfel atunci, era ocupat de activităţi sportive sau de învăţat. „Aveam o dirigintă care ne ducea în parc, la operă, la teatru, era o profesoară de franceză foarte inimoasă”, rememorează Barbu Berceanu.
Pentru el, anii de liceu au însemnat însă şi o perioadă în care „treiul venea natural”: „Profesorii erau foarte severi, erau foarte buni la pregătire şi, pe de altă parte, absurzi la notare. Aveam de exemplu un profesor de geografie care ne scotea la tablă, ne asculta şi venea cu o cutie cu pietre şi ne întreba ce sunt. Am avut profesori pregătiţi înainte de război, erau foarte buni, dar aveau şi carenţele acelei perioade”.
Schimb de probleme
La fel cum acum se face „trafic” printre elevi cu jocuri pe calculator, atunci obiectul schimbului erau problemele de mate: „Nu erau cărţi, singurul «antrenament» pe care-l aveam erau problemele traduse din cărţile ruseşti, care erau bune. Mai era aşa-zisul cantonament, înainte de finală, în care se adunau cam 20 de copii şi începeau să circule probleme interesante”.
De două ori pe an, în ţară
Imediat după ce a terminat liceul, a intrat în învăţământ, cu toate că sistemul de educaţie nu era mai atractiv atunci decât este acum. „Eu am predat după ce am terminat facultatea la Liceul industrial din Ferentari. Nu trebuia să-i învăţăm matematică sau altceva, ci să-i ţinem pe copii acolo şapte ore ca să nu facă altceva în timpul ăsta, să fure sau altceva”, îşi aminteşte Barbu.
Nici munca în cercetare nu a fost una mai puţin „restrictivă”. „Am avut norocul să intru în cercetare şi, oarecum, am luat-o de la început după o pauză mare. Era imposibil să intri în cercetare, fiindcă exista o lege care-ţi interzicea ca trei ani de la terminarea facultăţii să intri în acest domeniu. Era atât de greu că foarte mulţi colegi de-ai mei, foarte buni, au plecat din ţară. (...) Prima mea ieşire a fost în ’90, la o conferinţă în Cehoslovacia, la care ne aşteptau de mult timp”.
Apoi a plecat şi el în Pakistan, unde recunoaşte că e foarte bine plătit, dar şi „exploatat” pe măsură. În ţară mai ajunge doar la sărbătorile mari şi în luna august, în concediu.
„Singurul «antrenament» pe care-l aveam erau problemele din cărţile ruseşti. Mai era aşazisul cantonament în care se adunau 20 de copii şi începeau să circule probleme interesante.“, BARBU BERCEANU, fost elev, Colegiul „Mihai Viteazul”