Dimineața zilei de 20 decembrie 1989 a demonstrat că revoluția învinge și că nu mai e cale de întoarcere. La Timișoara muriseră oameni, au fost zile și nopți de teroare, însă lumea nu a renunțaț.
În dimineaţa zilei de 20 decembrie 1989, o zi de miercuri, cum își amintesc cei ce au trait acele momente, sirenele fabricilor, uzinelor și intreprinderilor din oraș au început să sune, semnal la care muncitorii au oprit producția, s-au încolonat şi au pornit spre centru. Erau zeci de mii. Se scrisese o platforma-program, care a fost citită din balconul Judeţenei de partid și trimisă la Belgrad, prin Mirko Atanackovic, consulul general al Iugoslaviei la Timişoara. Astfel au fost făcute publice, dincolo de granițe, primele informații oficiale despre revoluția anti Ceaușescu ce se întâmpla la Timișoara, oraș care, din ordinul comuniștilor, fusese izolat de restul lumii.
„Fără violenţă”, „Armata e cu noi”, „Noi suntem poporul”, „Jos dictatura”, „Jos Ceauşescu”, „Vrem alegeri libere”, „Unde ne sunt morţii?”, „Luptăm, luptăm, luptăm şi câştigăm”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică” – scandau oamenii în piață și pe străzi.
În aceeași zi premierul Constantin Dăscălescu a fost trimis la Timişoara „să liniștească lucrurile”, însă timișorenii îi cereau demisia lui Ceauşescu şi a guvernului, alegeri libere, reforma educaţiei, libertatea presei, anchetarea şi condamnarea celor vinovaţi de violențele soldate cu morți din zilele de 17, 18 şi 19 decembrie. Frontul Democratic Român, creat în același timp, a proclamat Timişoara drept primul oraş liber din România, în timp ce Nicolae Ceauşescu, tocmai întors din Iran, îi numea pe timișoreni, într-un discurs televizat, „fascişti”, „huligani vânduţi agenturilor străine şi ungurilor”. În acest timp, zeci de mii de timișoreni îngenuncheau cu spre Catedrala Mitropolitană și spuneau, în cor, „Tatăl nostru”. Ei erau deja liberi. (Foto: Constantin Duma)